Monthly Archives: Februarie 2012

Povestea unui cerşetor harnic

Vedem în fiecare zi în zonele centrale ale Piteştiului zeci şi zeci de cerşetori, mulţi dintre ei făcând parte din adevărate reţele care aduc mari profituri, totul sub ochii nejustificat de paşnici ai autorităţilor locale şi Poliţiei. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că mulţi dintre cerşetori sunt oameni în toată firea, buni de muncă şi cu false handicapuri. Ce să-i faci, sunt tare ale Piteştiului… Deşi în procent covârşitor cerşetoria este antonimă cu munca, am descoperit zilele trecute un cerşetor… harnic. Da, da, nu este nici un oximoron, este realitate. Şi pentru că sintagma „cerşetor” mi se pare jignitoare în cazul său, o să-i spun pur şi simplu „defavorizat”. L-am descoperit lângă Capela Militară de lângă Cimitirul „Sf. Gheorghe”, o zonă cu… vad pentru cerşetori, în special în week-enduri. Defavorizatul pe care l-am remarcat este un bărbat la vreo 30-35 de ani, cu o căciulă neagră, o barbă parţial dezordonată şi o haină crem. Timp de câteva ore cât am stat în zonă, l-am văzut dând zăpada de pe alei şi de lângă morminte cu o seriozitate şi o conştiinciozitate pe care rar o vezi şi la piteştenii… nedefavorizaţi. Până atunci primise câteva pachete cu mâncare de la oameni, dar nu se atinsese de ele, preferând întâi să muncească şi apoi să se hrănească. La un moment dat, una dintre persoanele care erau la un priveghi în capelă l-a întrebat dacă vrea un ceai cald sau o cafea, mai ales că afară gradele în minus îşi cam făceau de cap. S-a oprit şi a spus senin: „V-aş ruga un ceai dacă se poate, e bun de sete. Cafeaua nu e bună, că dă bătăi la inimă.” A primit un pahar cu ceai, l-a băut fără prea multe prelungiri, după care s-a apucat din nou de treabă. Alte mormane de zăpadă îl aşteptau. În timpul în care el muncea, mai mulţi cerşetori voinici şi fără urme de suferinţă pe faţă au trecut prin cimitir, cerşind mâncare, ţigări şi bani fără să se ofere să muncească. Au trecut inclusiv pe lângă defavorizatul harnic. Unii au primit câte ceva, alţii nu. În loc să fie lăsaţi să cerşească, asemenea oameni în putere ar trebui trimişi la muncă. Pe mine unul defavorizatul cu haină crem m-a impresionat. Dacă aveţi vreodată drum prin Cimitirul „Sf. Gheorghe” sau pe lângă Capela Militară şi aveţi vreun pachet de împărţit, să i-l daţi lui. El chiar munceşte, inclusiv pentru o felie de pâine, în timp ce alţi zeci de cerşetori aşteaptă pomeni. O imagine la scară redusă a României actuale, în care munca cinstită pentru un ban sau un… pachet este o raritate.    

Anunțuri

Râsetele care dezgheaţă

Uităm din ce în ce mai des să râdem şi suntem din ce în ce mai stresaţi. Dictonul „Carpe diem” a fost aruncat de cei mai mulţi dintre noi la gunoi, ca şi micile bucurii cotidiene, pe care le neglijăm cu bună ştiinţă. Iar asta se vede la tot pasul. Peste tot, pe străzi, în magazine, în mijloacele de transport, oamenii sunt încruntaţi, mai tot timpul cu grijile zilei de mâine extrovertite pe chip şi fără nici cea mai mică intenţie de a scoate o fărâmă de zâmbet. Şi, ca şi cum penuria de zâmbete şi râsete nu era suficientă, a mai venit şi iarna asta excesiv de prelungită şi de apăsătoare, care numai la bună dispoziţie nu îndeamnă.

Din fericire, mai sunt şi unele excepţii. Iar un asemenea…grup de excepţii fericite am întâlnit, într-una dintre după-amiezele trecute, într-un autobuz. Am urcat în staţia de la Casa Cărţii şi, de cum m-am aşezat pe scaun, atenţia mi-a fost distrasă de un val de râsete sănătoase şi naturale. Ce se întâmplase? Mai mulţi angajaţi de la ADP îşi terminaseră programul de lucru, fuseseră la o bere (nu la mai multe!), iar buna dispoziţie îi făcuse să uite şi de ger, şi de salariile mici, şi de toate necazurile zilnice. Erau veseli cât cuprinde, făceau mişto unii de alţii şi asta fără ca nimeni să se supere, nu ridicau vocea, altfel spus se simţeau bine cu bun simţ. Râsetele îi descătuşau, la creau o stare temporară de bine şi profitau din plin de asta, ca de un drog ce nu prezintă riscul de a avea efecte secundare.

Nici nu mai conta că nu aveau toţi dinţii în gură sau că le era frig în hainele destul de subţiri în care erau îmbrăcaţi. Oamenii ăştia râdeau pur şi simplu sincer şi fără jumătăţi de măsură. Îşi trăiau la maximum minutele de jovialitate din autobuz, înainte ca ei să coboare, rând pe rând, şi să se ducă la casele lor. Chiar aşa, nu vi s-a făcut poftă de un râs în hohote?