Monthly Archives: Iunie 2010

Emil Boc – acest Domenech al fotbalului românesc

Ca şi echipa de fotbal a Franţei, şi echipa de guvernanţi a României are un parcurs mai mult decât mediocru din 2008 încoace. Există similitudini multe între naţionala Franţei şi naţionala guvernamentală a României, în special în ceea ce priveşte „antrenorii”. Ca şi Domenech în ultimii doi ani, Emil Boc refuză constat să-şi dea demisia, deşi rezultatele sunt „miserables”. În plus, amândoi au o doză suficientă de aroganţă şi refuză să vadă realitatea… realistă şi naturalistă. Şi Domenech şi Emil Boc nu suportă să fie contrazişi. Emil Boc se pricepe la vorbit, însă la vorbit mult, nu şi eficient. Ca şi Domenech, Emil Boc nu mai e „digerat” aproape de niciun ziarist, ca să nu mai vorbim de „suporterii” cu salarii reduse şi de pensionarii din tribunele şi peluzele sărăciei. Cu toate astea, Traian Băsescu, preşedintele Federaţiei Române de Jucat cu Destinele Ţării, nici nu se gândeşte la vreo soluţie pentru a-l înlocui pe Boc-Domenech. Din fericire, Domenech a fost înlocuit cu elegantul Laurent Blanc. Din păcate, în România nu se vede nicio sosie structurală şi genetică de Laurent Blanc pentru Palatul Victoria. Poate Mugur Isărescu, dar guvernatorul BNR nu va lăsa cu siguranţă postul în care a făcut istorie şi din care a salvat de mai multe ori economia pentru a lua un post volatil de şef al Guvernului.

Ca şi echipa Franţei, Guvernul nostru are oameni care se pricep la driblinguri şi goluri, numai că, spre deosebire de Ribery, ei driblează cu un har cinic (scuzaţi oximoronul!) bunul-simţ, ei marchează spectaculos numai în propriile declaraţii de avere şi o dau foarte des în bară cu climatul economic şi social. Apropo de averi, sunt destui miniştri cu conturi mai mari decât ale lui Henry ori Malouda. În sfârşit îi depăşim şi noi pe francezi la ceva. Atât.

Atunci când va părăsi Guvernul, Emil Boc va fi un învins (şi asta ca să folosesc un eufemism şi să nu fac referire la titlul ultimului film al lui Tarantino) fără glorie. Napoleon a pierdut ultima bătălie, dar a rămas în istorie eroul cu o glorie inefabilă. Emil Boc a pierdut şi pierde toate bătăliile cu soarta poporului român. Emil Boc nu a câştigat şi nu va câştiga nicio Cupă a Campionilor Reformei.

De echipa naţională de fotbal, nici nu mai vorbesc, pentru că mă încearcă o „nausee”, vorba lui Jean-Paul Sartre. Dintre două rele, aş fi preferat să avem o economie puternică şi o echipă de fotbal mică, precum Luxemburg, Liechtenstein sau Andorra. Din păcate, România e mică şi la fotbal şi la guvern. Iar şansele de redresare cu acelaşi „antrenor” sunt la fel de mari cu acelea de a avea un aeroport spaţial la Bucureşti.

Anunțuri

Şi Raiul e invidios pe Delta Dunării

Există undeva un loc în care nu trebuie să plăteşti facturi, întreţinere, în care locuinţa se poate extinde ori schimba după bunul plac şi fără taxe şi impozite, un loc în care în orice loc ai sta ai privelişti de vis, un loc în care poţi zbura când vrei fără să ai teamă de vreun nor vulcanic ori de taxe de aeroport. Un loc în care mâncarea e gratuită şi sănătoasă cât cuprinde, un loc în care nu ai nici net, nici televizor, dar de fapt asta nici nu mai contează. Totul e gratuit, totul e paradisiac. Trebuie totuşi să îndeplineşti o condiţie ca să locuieşti acolo: să fii pasăre. Atât. În Delta Dunării e tare rentabil să fii pasăre. Un loc pe care până şi Raiul e invidios. Ne doream să mergem de mai mult timp în Delta Dunării. Iar săptămâna trecută visul a devenit o încântătoare realitate timp de patru zile şi trei nopţi. „Echipajul” nostru de socri, cumnaţi şi prieteni a fost mai mare decât cel din „Toate pânzele sus” şi a numărat 13 persoane. După o escală de o noapte la Constanţa am pornit pe patru roţi spre Tulcea, locul unde urma să ne îmbarcăm. Prin intermediul managerului Daniel Niţu de la firma Escape Travel am închiriat pentru patru zile şalupa „Lolita” condusă de nea Vasile, un om al locului, cel care ne-a fost un ghid de nota 20 şi un căpitan cu care am fi mers până în Mediterana. Lolita şi nea Vasile fac un cuplu sui-generis, un tot unitar. Şalupa e dotată cu tot ce trebuie, de la cabină de dormit cu cinci locuri şi aragaz până la punte de promenadă (unde pot sta fără probleme 11 persoane) şi două saltele cocoţate chiar în faţa cabinei de comandă unde poţi sta relaxat precum o vedetă descinsă de la Cannes. Ne împărţim drumul de aproape şase ore între admiratul hulpav al peisajelor sălbatice şi discuţii cu nea Vasile, cel care ştie să povestească cu un farmec inefabil toate secretele şi poveştile Deltei. Dacă s-ar organiza un concurs privind flora, fauna, geografia şi civilizaţia Deltei, nea Vasile ar câştiga detaşat, precum un alergător de maraton care îşi lasă adversarii la mulţi kilometri în spate. Delta Dunării fascinează, hipnotizează mai ceva ca o ibovnică. Privim cu nesaţ în toate direcţiile şi luam supradoze de verde, de nuanţe de verde care ne conving încă o dată că natura este cel mai bun pictor. Este aproape şase seara când ajungem la Sfântu Gheorghe, locul unde urma să fim cazaţi în primele două nopţi. Sfântu Gheorghe, un loc parcă atemporal, cu peisaje de vis şi nisip fin. Pensiunea „Ovidiu”, casa noastră temporară, este situată aproape de pontonul unde acostăm şi nu arată deloc rău. Construită în stil vagon şi cu fonduri europene, pensiunea are camere confortabile şi spaţioase. E păcat însă că patronul nu este pe măsura pensiunii. Buzoian la origini, nu are nimic de a face cu amabilitatea proverbială a localnicilor. Dezorganizat cât cuprinde şi cu o doză consistentă de aroganţă, ne face să aşteptăm mai bine de trei ore până să servim cina. Deşi vorbisem de mai multe ori la telefon, nu s-a pregătit deloc şi era chiar mirat cum de suntem nemulţumiţi. Una s-a vorbit la telefon şi alta s-a găsit la faţa locului. Gardul şi leopardul… Sincer, nu recomandăm nimănui să meargă la pensiunea „Ovidiu” dacă are de gând să vină în Deltă. Din fericire, bucuriile au avut în procent covârşitor majoritatea în timpul sejurului. Înainte de prima cină întârziată, avem timp să ne plimbăm prin sat. Doar două magazine în centru, oameni amabili, destulă sărăcie şi izolare cât cuprinde. Cum aprovizionarea este dificilă, preţurile de la magazine sunt şi ele demne de Europa de Vest: un Red Bull – 8,5 lei, un nectar la 1 L – 6 lei, o apă minerală la 0,5 L – 2,5 lei. Dublu faţă de Piteşti…

Oricum, la cât de frumoasă este zona, e păcat că autorităţile locale şi centrale nu se implică mai mult. Cu un marketing bun, la Sfântu Gheorghe s-ar atrage mulţi turişti, s-ar crea locuri de muncă, ar creşte nivelul de trai.

În prima zi de plimbări pe canale, vineri 4 iunie, avem ca primă ţintă lacul Roşuleţ. Până acolo mai avem de mers vreo trei ore. Peisajele sunt cât se poate de pitoreşti şi inspiră. La un moment dat, pe malul stâng vedem mai multe vite, câţiva cai şi un cuib de barză pe un stâlp de eletricitate. Ce coabitare, ce magie! Cum prohibiţia piscicolă s-a încheiat, deja zărim primele bărci cu pescari răbdători şi utilaţi cu toate cele necesare. Mai multe şalupe trec în viteză pe lângă noi, făcând valuri şi zgâlţâind-o puţin pe „Lolita” noastră. Regulile de circulaţie şi de reducere a vitezei nu prea se respectă nici pe ape.

Până la lacul Roşuleţ mai avem puţin. „Lolita” taie canalul şi îşi croieşte drum printre stuful des. Drumul se îngustează. La vreo 20 de metri se vede şi lacul. Însă nivelul apei e foarte scăzut şi face trecerea imposibilă. Nea Vasile încearcă să facă minuni, şalupa mai avansează puţin, motorul începe să tuşească puternic şi se… opreşte.  Să rămânem aici blocaţi?  Nu, în niciun caz. Nea Vasile se pricepe la toate. Remediază problema. Însă trebuie să ne întoarcem. Nici nu ne mişcăm bine, că un pescar bătrân vine spre noi, se ridică puţin din barca-i vetustă şi îi oferă un nufăr cumnatei mele. Frumos gest departe de lumea dezlănţuită, în mijlocul naturii originare. Exact ce vă spuneam. Toţi oamenii locului sunt de treabă cât cuprinde.

Navigăm şi ne minunăm. Seara, avem surprize peisagistice plăcute şi pe uscat. Decidem să mergem pe jos până la mare, vreo 40 de minute, de-a lungul digului şi apoi printre câteva bălţi în care orăcăitul simpatic al broscuţelor se îmbină cu băzâitul lăcustelor aflate în sezonul de împerechere şi cu „batalioanele” de ţânţari. Pe post de antemergător şi… GPS avem un căţel slăbuţ şi vioi. Aproape de clipa în care ziua îi predă ştafeta serii, ajungem şi la plaja de la Marea Neagră. Nisipul extrafin face afundarea în el o plăcere tactilă. Frumos. Neverosimil de frumos.

E sâmbătă 5 iunie. Dimineaţa. Ne facem bagajele şi plecăm. Nu, nu părăsim Delta, ci doar locul. Astăzi ne vom caza la Mila 23. Însă până acolo mai sunt destule mile şi locuri de văzut. Nuferii galbeni şi vegetaţia care face arcade deasupra canalelor ne umplu cu o fericire vizuală subită. Mai încolo vedem şi o colonie de pelicani. Altă minune a Deltei Dunării. După mai puţin de două mile, pe un canal, un pelican e foarte aproape de şalupa noastră. Parcă stă pe apă. De-ar mai zăbovi un pic, să îl fotografiem şi noi de aproape. În cele din urmă, pelicanul se ridică greoi şi lasă să îi scape din cioc un peşte zdravăn. O tentantă povară care îi îngreuna decolarea.

Trecem şi pe lângă casa lui Sorin Ovidiu Vântu, iar la câteva sute de metri mai încolo două şalupe ultramoderne trec pe lângă noi ca fulgerul. În prima parcă e chiar… Vântu, camuflat sub o bandană şi nişte ochelari de soare. Să fie el?

Pe nesimţite ajungem la Mila 23, alt loc de legendă. Satul marelui Patzaichin se întinde de-a lungul digului în stânga noastră. Acostăm şi descarcăm bagajele în timp ce un grup de gâşte şi boboci tocmai şi-au terminat bălăceala de seară.

După experienţa neplăcută cu patronul de la „Ovidiu”, suntem curioşi peste ce pensiune vom da aici. Avem speranţe, mai ales că nea Vasile ne-a găsit pensiunea. Mergem puţin pe câteva uliţe mărginite de garduri din stuf, facem stânga şi după vreo 20 de metri intrăm în curtea pensiunii. Surpriza e totală şi uriaşă. Curtea pensiunii e plină de flori şi verdeaţă, iar casa în sine e amenajată cu bun gust şi în culori tonifiante. Încântător. Frumos, frumos, frumos, parcă nu ne mai săturăm de epitete. În livingul cu geamuri mari, masa e deja pusă. Gazdele noastre sunt o familie de lipoveni harnici şi ospitalieri. Iar cina e un regal pentru papilelele gustative. Porţii mari şi savuroase. Cel mai bun borş de crap şi ştiucă dres cu mujdei pe care l-am mâncat vreodată. Cea mai bună saramură de crap. Aproape că îţi vine să insişti o eternitate asupra fiecărei îmbucături, în timp ce deguşti un vin alb de Vrancea. Camerele sunt şi ele spaţioase şi curate. Pensiunea nu are firmă. Şi chiar dacă ar avea, parcă nu aş divulga-o nimănui. Să rămână pensiunea noastră secretă. După o masă copioasă merge o promenadă sănătoasă pe malul satului unde copiii învaţă să vâslească înainte să facă primii paşi. Deja ne plimbăm de aproape 20 de minute, când primim un telefon. Încă o surpriză. Nea Vasile ne invită să vedem un apus de soare din „Lolita”. Ne depărtăm de mal aproape o milă, trecem pe lângă nişte vite care înoată de pe o insulă pe altă (nu, nu avem halucinaţii!) şi în faţa noastră se dezvăluie cel mai frumos apus de soare văzut vreodată. Aparatele de fotografiat trag nesătule cadru după cadru. Mirific. Ne pare rău că stăm numai o noapte la Mila 23. Parcă ne-am dori ca în faţa noastră să apară un urmaş al lui Rumburak care să ne prelungească concediul cu vreo săptămână printr-o bagheta magică. Suntem la Mila 23 de mai puţin de cinci ore şi deja ne dorim să revenim. Parcă ne vine să spunem că totul e bine când se termină cu… Mila 23.

Minunăţiile au continuat şi în ultima zi a periplului, când am ajuns la cunoscutul Lac cu Coteţe, locul unde zeci de mii de păsări şi-au făcut cuib. Aici e fără îndoială Beverly Hills-ul păsărilor. Ne pare rău că plecăm însă ne vom întoarce fără îndoială în Delta Dunării, locul unde frumuseţea şi-a făcut atât de multe cuiburi.

Danciulescu, mas que un jugador

La fel ca si economia, fotbalul romanesc e in cea mai urata, proasta si penibila perioada posibila, atat la „nationala”, cat si in ceea ce priveste campionatul, unul la care epitetul „slab” pare un eufemism. De mai mult timp, am ales sa ma focalizez pe campionatele adevarate (in frunte cu Primera Division, preferata mea) si sa nu mai pun nici cel mai mic gram de pasiune pe campionatul romanesc, ca si pe echipa nationala. La acest din urma capitol, ma incearca o greata viscerala fata de asa-zisii fotbalisti buni numai sa fie platiti bine, sa bea in cluburi, sa aiba fete cu fite ca si ei sau sa se strambe la ziaristi ori sa arunce cu pietre in presa – si la propriu si la figurat – ori de cate ori sunt criticati. Mi-e dor de echipa Romaniei din perioada 1990-1998. Atunci aveam jucatori de nota 10, jucatori care puneau pasiune, daruire si creativitate la fiecare meci. Atunci, „nationala” era o mandrie, o ECHIPA. Acum este o adunatura de pseudofotbalisti in procent covarsitor. Nu ma pot abtine sa nu fac comparatii cu echipele nationale si de club din Vest.  Acolo, comunicarea cu presa este una de invidiat, fara injurii si can-canuri gratuite. La noi, „celebrul” anonim si cu caracter mediocru Tamas spune sus si tare ca echipa Romaniei nu poate fi criticata de ziaristi care nu au atins in viata lor o minge. Aberant, halucinant. Altfel spus, ca sa fii ziarist bun, trebuie sa fii jucat si o miuta acolo. Daca ar fi asa, ar trebui sa-i spunem si lui Tamas ca nu are dreptul sa se ia de ziaristi deoarece nu a pus mana in viata lui pe o carte de gramatica sau pe un manual de Jurnalism. Fiecare cu meseria lui. In Europa, la Marca, Sport, El Mundo Deportivo, The Sun ori Bild sunt sute de ziaristi sportivi care nu au jucat fotbal, dar care scriu excelent. Oricum, la ce IQ scazut si tinuta suburbana are Tamas, nici nu merita sa intri in polemica cu el. In linia lui incepe sa se inscrie din pacate si Chivu. Il respect ca fotbalist, dar la caracter a scazut mult. Si el a decis sa nu mai vorbeasca cu presa un an pentru ca l-a criticat, atat pe el, cat si pe colegii de la nationala. Razbunarea e arma prostului, atat ar fi de spus. Iar tupeismele de la echipa Romaniei sunt o constanta nefericita. Un singur fotbalist roman mai merita nota 10 la ora actuala, pentru caracter si profesionalism. Un jucator pe care il admir de mai bine de 13 ani. Un jucator care niciodata nu a jignit. Ionel Danciulescu. In timp ce alte microvedete stau in cluburi si isi adauga in palmares multe cupe cu sampanie si tarii sau iau doze de sibutramina, el joaca foarte bine in Spania, in Liga Adelante, si are mari sanse de promovare in Primera, cu Hercules Alicante. O echipa frumoasa, dintr-un oras incantator, cu suporteri civilizati. Danciulescu a dat 10 goluri in campionat in acest sezon si alte doua goluri in Cupa Spaniei. Eficient cat cuprinde, discret si valoros, acesta este Danciulescu.  Nu l-am vazut vreodata la stirile mondene si asta spune multe. La cat de bine joaca, mi-as dori sa il vad din nou la „nationala”. Dar daca ma gandesc mai bine, ce sa faca Danciu-gol intr-o echipa „nationala” plina de ifose? Locul lui nu e acolo. Locul lui e printre profesionisti. Iar la Hercules Alicante e inconjurat de profesionisti. M-as bucura mult sa il vad pe Danciulescu in Primera, avand in fata adversari precum Messi, Xavi, Vila ori Higuain. Ca si olimpicii internationali care pleaca din tara la Princeton ori Harvard, si Danciulescu este o valoare pe care Romania fotbalistica nu o merita. Danciulescu nu merita sa stea intr-un campionat de nota 4. Danciulescu, eres mas que un jugador. Eres un gran caracter. Suerte!