Monthly Archives: Decembrie 2008

In asteptarea primului roman publicat

Mi-a luat aproape sase luni sa scriu primul meu roman, intitulat „Pepiniera”. In urma cu doi ani si jumatate, nici nu visam ca nu peste mult timp voi ajunge sa scriu carti. Povestea „facerii” cartii a inceput in octombrie 2006, pe vremea cand eram ziarist la ARGESUL. In aceeasi luna am realizat un reportaj la o pepiniera florala de la marginea Pitestiului, o adevarata oaza de verdeata nestiuta de multi si poluata din pacate de o statie de asfalt. M-a inspirat mult vizita de acolo. Culmea e ca mersesem la pepiniera pentru un alt material, inaugurarea unui incinerator de animale, aflat chiar in mjilocul pepinierei. La numai doua saptamani, am facut un interviu cu o doamna care are un adapost pentru fetele traficare si a carei faima a ajuns pana in America. La scurt timp mi-a venit ideea „pepinierei” umane si de aici si pana la inceperea fictiunii realiste nu au trecut „decat” sase luni. Inceputul a fost mai mult cu forcepsul: doar 6 pagini scrise in aprilie si octombrie 2007. Din mai 2008 am aruncat lenea la gunoi si am scris in fiecare dupa-amiaza la carte, iar pe 26 septembrie a fost gata „copilul”. Acum sper ca nu peste mult timp sa vada lumina… tiparului. Ca sa va fac un pic curiosi, iata un mic fragment:

Seara se insinua tiptil, iar căldura se duela cu răcoarea. De afară, carmangeria lui nea Marian părea că a fost lovită de o rachetă. Satul, atât de liniştit de obicei, fusese zguduit şi la propriu şi la figurat. Pentru mulţi, vestea cu maşina care a intrat în magazin era cea mai importantă din istoria satului. Unul mai hâtru chiar o comentase cât se poate de original într-o discuţie cu mai mulţi amici la bodega din sat:

         Acum suntem şi noi ca în America.

         Cum aşa? îi răspunsese un vecin de pahar.

         Păi n-ai auzit că la ăia intră cel puţin câteva maşini pe an în casele sau magazinele oamenilor? Acum am intrat şi noi în rândul lumii.

         Măcar aşa să mai audă cineva de noi. Poate o veni şi ziarişti din ăia străini.

Ziarişti nu au venit. Pentru miliardarul Cezar, nici nu era interes să vină. Aşa că s-a ocupat ca totul să fie muşamalizat cât mai discret şi eficient. Doar la două buletine de ştiri la radio şi televiziune s-a menţionat în treacăt un accident într-un sat, „cu o singură victimă”. Lui nea Marian i-a dat dublu faţă de cât avea nevoie ca să-şi acopere paguba. După o lună, carmangeria arăta din nou ca nouă încât nici n-ai fi crezut că aici a avut loc un accident teribil. A suportat şi toate cheltuielile de înmormântare ale lui tanti Florica, care oricum era văduvă şi nu mai avea nicio rudă care ar fi putut să facă scandal. Iar instanţa l-a condamnat pe George la închisoare cu suspendare şi plata unor cheltuieli modice de judecată. Nici mărturiile fetelor nu au putut schimba verdictul. Avocaţii au scos până la urmă maşina vinovată din cauza unor probleme la pedala de frână.

Acum, că băiatul scăpase, Cezar Palatescu se putea întoarce liniştit la afacerile lui. Mai întâi l-a trimis pe George pentru câteva luni la o rudă din Germania pentru a fi sigur că nu vor mai apărea complicaţii post-accident.

Avea multe interese, inclusiv în acel sat liniştit. Îşi dorea mult să cumpere pepiniera florală care era lângă staţia lui de asfalt. Era locul ideal pentru o fabrică de îngrăşăminte chimice. Aici se va descurca cu primarul. Dar pentru viitoarea fabrică îi trebuia un drum de acces. Iar cea mai bună soluţie era prin curtea adăpostului doamnei Iulia. De acolo şi până la şoseaua principală erau mai puţin de 200-300 de metri. În faţa adăpostului erau două case bătrâneşti pe care le luase deja pentru teren. Era cel mai drept drum. Mai râmânea un pas. O casă. O curte. Asta însemna să-i cumpere proprietatea. Un consilier local îi spusese că va fi imposibil să o convingă să vândă. Când a auzit, s-a ambiţionat şi mai mult. Cezar Palatescu nu se dădea bătut niciodată. Era sigur că pentru orice există soluţii. Pe orice căi.

Nu mică îi fu mirarea doamnei Iulia când mergând într-o dimineaţă la bancă să verifice contul fundaţiei se trezi că acolo apăruseră subit 10.000 de euro. Cu aceşti bani adăpostul putea funcţiona fără probleme două luni. Aşteptase un miracol financiar şi el chiar venise. Însă nu ştia de unde. La ghişeu, consiliera de clientelă căută prin documente şi îi spuse numele deponentului: Gheorghe Bârzulescu. Se uită puţin nedumerită la copia după foaia de depunere. Nu auzise niciodată de acest nume. Cine putea fi? O întrebă pe fata de la ghişeu dacă mai ştie cum arăta cel care a depus banii:

         Vă mai amintiţi cumva ce fizionomie avea?

         Numai puţin, să mai mă uit o dată pe cât a depus. 29 mai. A, da… Gata. Mi-am amintit. Un domn înalt, cu puţină chelie, un costum crem deschis sau ceva cam în genul acesta. Parcă avea şi nasul puţin coroiat, ca un vultur. Cred că avea până în 40 de ani. Nu purta cravată, era foarte amabil şi atent la cuvinte. Oricum, nu uiţi cu una cu două pe cineva care vine să depună 10.000 de euro cash. Mi s-a părut un pic haios.

         De ce? Pentru că a depus atâţia bani?

         De mai multe ori s-a tras de urechea stângă. Ori era tic, ori o fi avut vreo mâncărime omul.

         Da, posibil, cine ştie… E client fidel al băncii?

         Nu, a fost prima oară când l-am văzut.

         Bine, mulţumesc mult oricum.

Bârzulescu. Nas coroiat. Costum crem. Se trage de urechea stângă. Cine ar putea fi? În timp ce refăcea mental portretul robot al celui care depusese banii, doamna Iulia se gândea la toţi cei care o ajutaseră în ultimii ani. Printre ei nu era niciun Bârzulescu. Nici măcar un Gheorghe. Banii îi prindeau al naibii de bine. Cu toate astea, se frământa să facă vreo conexiune care ar fi putut-o duce la mărinimosul depunător. Ar fi dorit măcar să-i mulţumească.

Nu trecuseră nici 20 de minute de când ieşise din bancă, când primi un telefon. Persoana care o sună – cu o voce cam piţigăiată – se recomandă ca fiind secretara domnului Cezar Palatescu şi îi spuse să rămână puţin pe fir până când îi face legătura cu şeful său. Mirarea doamnei Iulia era mare. Unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară o suna pe ea. O fi în legătură cu accidentul de la carmangerie? „Nu cred”, se autosugestionă, după care adăugă, parcă pentru a-şi injecta puţin optimism: „Cine ştie, o fi ceva de bine”. Nu îl cunoscuse niciodată personal, dar îşi creionase mai degrabă o părere negativă despre el.

         Sărut mâna. Probabil că telefonul meu vă miră întrucâtva.

         Bună ziua. E drept că nu mi se întâmplă în fiecare zi să mă sune unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din ţară.

         Ei, nu sunt chiar aşa de cunoscut cum spuneţi. Nu neg că am o oarecare notorietate. Poate că aşa se întîmplă când pui suflet în ceea ce faci şi reuşeşti să creezi multe locuri de muncă. Vă întorc complimentul şi vă spun că şi activitatea dumneavoastră împotriva traficului de persoane este apreciată, inclusiv în cercurile înalte. Aşa că sunt onorat să vorbesc cu dumneavoastră.

         Dar nu cred că m-aţi sunat numai pentru compliment.

         Bănuiţi bine. Aţi putea trece mâine pe la mine pe la birou? Promit să nu vă reţin foarte mult.

         Nu am putea vorbi direct prin telefon?

         Nu e ceva care să poată fi discutat prin telefon. Oricum, vă asigur că e ceva tentant pentru dumneavoastră.

         Să ştiţi că niciodată nu m-au atras tentaţiile. Prefer să fac bine – poate nu atât de mult ca dumneavoastră (aici nu se putu abţine să nu îl ironizeze uşor) – decât să fug după tentaţii, de orice fel ar fi ele.

         Şi dacă aş reformula şi aş spune că vreau să vă fac un bine?

         Ar fi nepoliticos să vă refuz.

         La ce oră să trimit mâine şoferul să vă ia şi de unde?

         Vin singură cu maşina. Numai să-mi spuneţi dumneavostră unde şi la ce oră.

         Insist să vină şoferul să vă ia. E plăcerea mea.

         Mi-ar plăcea mai mult dacă mi-aţi respecta plăcerea de a veni cu maşina personală. Mâine oricum am drum în oraş.

         Sunteţi o femeie puternică. Strada Virtuţii numărul 13, pe stânga. Treceţi de Bulevardul Libertăţii şi faceţi a doua la dreapta şi apoi a doua la stânga. Este o clădire din sticlă albastră cu 4 etaje. O veţi recunoaşte repede, nu mă îndoiesc. Am aici unul dintre birouri şi vin destul de des. Ca şi dumneavoastră, şi eu am mâine drum prin oraş. Uneori mi se cam ia de tumultul Capitalei, aşa că mai aleg şi liniştea unui birou dintr-un oraş de provincie. Vă aştept la ora 14, dacă puteţi.

         De acord.

Pe drumul de întoarcere către adăpost, doamna Iulia se gândi că avusese cam multe surprize în doar o jumătate de zi. Mai întâi se trezise cu 10.000 de euro în cont, iar apoi fusese sunată de Cezar Palatescu: „Mai are să mă sune cine ştie ce vedetă de la Hollywood şi apoi mă culc liniştită”. Râse. Dar după câteva clipe redeveni serioasă. Îşi aranjă oglinda retrovizoare de la maşină. Drumul era mai aglomerat ca de obicei.  Nu putu să nu se găndească dacă nu cumva între cele două surprize era o conexiune. „Poate mi-a mers mintea prea departe. Nu se ştie. E prima oară când mă sună un miliardar. Iar cine a depus banii în cont nu e cu siguranţă unul căruia să-i fluture buzunarele goale în vânt.”  

La adăpost, după cină, s-a trezit abordată de Alina, care avea o nelămurire:

         Doamnă, cum a putut să scape dementul ăla de şofer aşa de uşor? Chiar nu se poate face nimic împotriva lui? Degeaba am depus mărturie, că nu i-au făcut nimic. De ce? Chiar aşa de tare e taică-său?

Nu îi răspunse din prima. Cum ar fi putut să-i zică direct că în ţara asta legile erau făcute cu dedicaţie doar pentru cei cu putere şi conturi grase? Nedreptatea o revolta peste măsură şi cu atât mai mult atunci când nu putea face chiar nimic pentru a regla lucrurile. Avea şi doamna Iulia relaţii, dar erau de o sută de ori mai mici decât relaţiile lui Cezar Palatescu. Îi răspunse mecanic.

         Va fi bine, Alina. O să vezi.

Ştia că suna cam prosteşte ceea ce tocmai spusese. Însă era singura replică pe care a putut să i-o dea în acea clipă Alinei. A fost la un pas să-i spună: „De ce a scăpat? Pentru că legea e la fel ca mulţi dintre cei care ne conduc. De doi lei.” S-a abţinut. În cele din urmă s-a dus să se culce fără să mai zică niciun cuvânt. A doua zi o aştepta o întâlnire cel puţin interesantă tocmai cu tatăl vinovatului. Dacă i-ar fi spus şi asta Alinei, ar fi întărâtat-o şi mai tare cu siguranţă.

Dimineaţa, doamna Iulia s-a îmbrăcat la fel de elegant ca de fiecare dată când avea o întâlnire importantă în oraş. Şi-a pus o bluză roşie peste fusta neagră care îi cădea un pic peste genunchi. Nu s-a machiat foarte mult, ci atât cât să-i iasă şi mai bine în evidenţă ochii mari şi plini de forţă. Parcă se pregătea pentru un duel al privirilor.

Nu a găsit de la început strada Virtuţii. Asta şi pentru că adâncită în gânduri a făcut prima şi nu a doua la dreapta după Bulevardul Libertăţii. Intrase pe o stradă mică şi strâmtă, plină de case în stilul anilor 30, stradă care se înfunda după nici 300 de metri. Se încurcase. A întors maşina în viteză, a lovit uşor un tomberon pus aproape în stradă. Nu a mai coborât să vadă dacă s-a zgâriat aripa. Mai erau 10 minute până la ora 14 şi nu dorea cu niciun chip să întârzie.

Când a ajuns la clădirea modernă de pe strada Virtuţii, nu a rămas impresionată de liniile arhitectonice, de gardul metalic foarte înalt ori de cei doi paznici hrăniţi parcă cu saci de vitamine. Privirea i-a fost atrasă de un fel de totem incaş ce trona în curte, la intrare, chiar lângă scări. Nu arăta deloc rău, dar nu se asorta de niciun chip cu ditamai clădirea de secol XXI din beton şi sticlă. Ridică uşor privirea şi văzu numele firmei, scris pe o elegantă plăcuţă: „INCA TRADE EXPORT”. Se gândi că poate miliardarului îi plăcea cultura incaşă.

La intrare, după ce îşi declină identitatea, fu lăsată să intre în clădire. La recepţie, una dintre cele două fete cu alură de manechine care lucrau acolo o rugă să mai aştepte câteva minute. Uşor nerăbdătoare, doamna Iulia scană parterul din câteva priviri. Totul o impresionă prin opulenţă. Bogăţia avea cu siguranţă o filială aici. Pe dreapta, două fotolii din piele scumpă în care tolănitul devenea o plăcere. Între ele se insinuase cu autoritate o canapea la fel de elegantă. Mai mulţi ficuşi maturi se asortau cu mobilierul de culoare verde. O plasmă era flancată de două tablouri nefiresc de mari cu copaci. Cel care le pictase avea probabil un cult pentru frunze, pentru că le presărase peste tot pe pânze, până şi peste doi îndrăgostiţi pe care pensula îi aşezase la baza unui copac. În faţă era un lift, singurul mijloc prin care puteai urca. După ce lăsă buletinul la intrare, primi un card special cu care se deschidea liftul.

         La etajul doi, a treia uşă pe dreapta, îi spuse pe un ton foarte amabil una dintre fete. Scrie „Secretariat”.

Îi mulţumi în fugă şi urcă. De cum intră în lift, rămase cu gura căscată. După ce că era ultramodern, acesta mai avea ataşat şi un mic frigider cu răcoritoare pentru oaspeţi. Doamna Iulia călătorise mult şi văzuse destule lifturi la viaţa ei, dar niciodată nu îşi imaginase unul care să aibă şi frigider. Se gândi că „în ritmul ăsta în curând vor apărea şi lifturi cu hamac ori cu minibar.”

Din greşeală apăsă butonul de etajul 4. Nu îşi dădu seama. Nici nu se uită măcar la micul ecran care indica numărul etajului. Când ajunse la 4, o luă din reflex la dreapta, mergând la a treia uşă. Mirarea o cuprinse din nou. Fiecare uşă avea un sistem de deschidere pe bază de cartelă, ca la marile hoteluri. Uşile aveau numai numere, fără plăcuţe de identificare. Cei de la Fort Knox ar fi putut fi invidioşi pe securitatea de aici. Brusc, se uită înapoi. Văzu că la capătul culoarului scria „Etajul 4”. Privi ceasul. Trecuseră două minute peste ora 14. Se întoarse rapid la lift şi ajunse în sfârşit la etajul dorit. O secretară blondă îmbrăcată în culori vii îi făcu semn să intre în biroul lui Cezar Palatescu, după ce deschise uşa apăsând pe un buton. Intră uşor, puţin jenată că nu se încadrase în timp. În faţa ei avea o încăpere mare cât un teren de tenis. La un birou făcut cu stil văzu printre două teancuri de dosare chipul miliardarului. Un tip slăbuţ, ce nu părea să aibă mai mult de 50 de ani, uşor grizonat, cu barba deasă şi cu nişte ochi mici şi mai vioi ca ai unui viezure. Se ridică imediat ce o văzu şi întinse mâna.

         Încântat să vă cunosc.

         Şi eu. Îmi cer scuze că…

         Nu-i nimic. Nu aţi întârziat. Tuturor ni se întâmplă să mai nimerim şi alte etaje.

Doamna Iulia roşi uşor. Fusese văzută de camerele de supraveghere. Se gândi imediat că prin replica aparent relaxată şi zâmbitoare pe care i-o dădea, Cezar Palatescu încerca să-i spună că are controlul. Peste tot. Îşi redresă apoi glasul.

         Aveţi tehnologie, nu glumă.

         Eu i-aş spune confort.

         Un confort de fortăreaţă, replică doamna Iulia. Era persoana care niciodată nu se speria de talia interlocutorului şi mereu degaja o anume prestanţă şi nobleţe.

         Puţini ar accepta să facă munca dumneavoastră. Să încerci să reeduci foste prostituate e o treabă grea. Şi cu atât mai mult de lăudat.

         Eu nu le-aş numi prostituate, ci pur si simplu fete care au ieşit în decor la un moment dat şi care pot reveni pe drumurile bune. Dumneavoastră construiţi fabrici, eu remodelez suflete.

         Şi vă iese ceva din asta?

Doamna Iulia îl privi senină. Simulă că nu a înţeles substratul întrebării.

         Atât timp cât ai materie de prelucrat, rezultatele nu întârzie să apară. Îmi place să fac bine şi să fac oamenii mai buni.

         Şi nu vi s-a luat să faceţi bine?

         Dumneavoastră nu vi s-a luat să faceţi bani?

Cezar Palatescu râse. Era deja conştient că avea în faţă o interlocutoare de calibru greu. Era un om inteligent şi îi plăcea să se vadă asta. În schimb, îi repugnau cei care încercau tot timpul să-i fie pe plac, „yes-men”-ii.

         Nu aş spune că fac bani. Fac afaceri cu pasiune, iar dacă asta îmi mai aduce şi profit, nu mă supăr. Şi cât de mulţumită sunteţi de ceea ce faceţi?

         Totul este perfectibil. Bănuiesc că nu m-aţi chemat ca să avem o lungă discuţie filozofică.

         Good point. Magnatul se întoarse spre stânga, puţin în spate şi privi o fotografie cu o plajă plină de palmieri şi o apă de un albastru ireal. Parcă uşor captivat de peisajul imortalizat, continuă:

         Ştiţi cât de plăcut e în Seychelles în perioada asta? Cu 4000 de euro  petreci o săptămână de vis. Uiţi de toate grijile.

Cu 4000 de euro pe lună, doamna Iulia ţinea un adăpost cu 12 fete.

         Nu trebuie neapărat să schimbi 3-4 avioane ca să vezi locuri frumoase. De când nu aţi mai fost la ţară?

         Sincer? Habar n-am. Dacă mă întrebaţi de când nu am mai fost în altă ţară, vă răspundeam că de ieri. A trebuit să dau o fugă de câteva ore până la Viena.

         Să revenim la subiectul invitaţiei mele aici.

         Desigur. Aveţi un trai decent? Câştigaţi bine?

         Sunt liniştită cu ce am. De ce mă întrebaţi? Doriţi cumva să-mi faceţi o ofertă de angajare şi nu aveaţi la cine să vă gândiţi?

         Directă şi acidă. Îmi place. La angajare chiar nu mă gândisem. Dar cui nu i-ar prinde bine un om competent şi bătăios ca dumneavoastră? În fine, să trecem la subiect. Ştiţi că am afaceri în multe zone, inclusiv în satul unde dumneavoastră lucraţi cu suflete.

         Ştiţi prea bine că nu sunteţi un anonim.

         Ce-aţi zice dacă v-aş cumpăra afacerea şi proprietatea? Nu face mai mult de 80.000 de euro. Eu vă ofer 150.000 de euro şi promisiunea că voi găsi loc de muncă la toate fetele.

         Fetele nu sunt o afacere.

         Fie, tai cuvântul „afacere” din frază şi vă ofer aceiaşi bani.

         Sunteţi un om bogat şi sunt sigură că puteţi cumpăra case de 100 de ori mai arătoase.

         Îmi place mult şi peisajul din zonă. La asta nu v-aţi gândit?

         Casa are destule camere. Mă îndoiesc că un om practic ca dumneavoastră ar dori să o ia pur şi simplu de dragul mediului înconjurător.

         De ce nu?

         Chiar nu cred. Nici când eram mică nu mă omoram după poveşti. Cu atât mai puţin acum.

         Dacă nici poveştile nu vă plac, vă spun direct: proprietatea dumneavoastră mi-ar fi foarte utilă ca drum de acces pentru o viitoare fabrică.

         Asta ar însemna să o demolaţi. În niciun caz.

         Iertaţi-mă. Când v-am făcut oferta eram un pic distrat şi nu m-am gândit bine la cifre. Vream să zic 300.000 de euro. V-aţi putea lua o casă într-o zonă rezidenţială la oraş şi v-ar rămâne şi bani de vacanţe.

         Oferta dumneavoastră creşte mai repede decât acţiunile de la Bursă. Răspunsul meu e tot negativ. Nu e de vânzare.

         Câte fete aveţi?

         12 sunt în adăpost.

         12 fete, 12 apostoli… Vreţi cumva să mântuiţi toate prostituatele şi nu ştiu eu? Să ştiţi că Iisus Hristos nu a fost decât unul şi nu cred că a revenit pe Pământ deghizat în femeie.

Doamna Iulia se încruntă subit. Ironia miliardarului o deranjase.

         Nici dumneavostră nu sunteţi Pilat din Pont reîncarnat.

         Nu aş vrea. Epoca în care trăiesc e cea mai profitabilă cu putinţă şi nu aş schimba-o pentru nimic.

         Nici cu cea incaşă?

         A, văd că aveţi spirit de observaţie. Da, recunosc, sunt un pasionat de istorie. Iar Peru şi vechile sale civilizaţii mă fascinează. Ca şi conquistadorii. Am fost de câteva ori acolo. O ţară a culturii, a istoriei, a bunului gust.

         Poate le cumpăraţi şi ţara, că văd că banii nu sunt o problemă. Apropo de bun gust, totemul de la intrare chiar nu îmi place.

         Fiecare cu gusturile, banii şi proprietăţile lui… Pentru dumneavoastră banii sunt o problemă?

         O problemă poate fi insistenţa dumneavoastră. Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu un om inteligent, dar proprietatea nu e de vânzare.

         Poate va veni şi ziua cu oferta potrivită… Sau mai bine zis cu oferta cea mai convingătoare.

         E o ameninţare?

         Nu, doar o frază inteligentă, că tot m-aţi lăudat. Prins în dialog cu o femeie şarmantă ca dumneavoastră, am şi uitat de minima politeţe. Ştiu că nu sună bine, dar vă pot servi cu un ceai sau o cafea înainte de plecare?

         Ar cam trebui să plec.

         Şi dacă insist puţin? Nu aş vrea să plecaţi cu un gust amar de la întâlnire.

         Credeţi că mă poate îndulci un ceai?

         Nu, dar vă poate oferi câteva clipe plăcute în plus. Am ceaiuri de pe toate continentele. Ziceţi o ţară, şi veţi avea ceaiul de acolo.

         Un ceai negru indian nu ar strica.

Cezar Palatescu vorbi scurt la telefon cu secretara. Două ceaiuri aburinde în două recipiente şi două ceşcuţe lucrate artizanal sosiră mai repede decât şi-ar fi putut imagina doamna Iulia.

         Vedeţi să nu vă ardeţi.

         Nu vă faceţi griji, domnule Palatescu, rezist.

         Înseamnă că vă plac lucrurile fierbinţi.

Nu îi răspunse. Magnatul o urmărea cu interes cum gusta delicat ceaiul. Era ceva la femeia asta care îl atrăgea, dincolo de IQ-ul ei vizibil. Nu era deloc o femeie urâtă şi feminitatea ei combinată cu puterea cuvintelor îl stârneau. Îi plăceau femeile. După bani, erau pe locul doi în topul pasiunilor lui Cezar Palatescu. Un zâmbet abia perceptibil îi apăru la colţul gurii. Se gândea că, deşi doamna Iulia îi refuzase ferm oferta, nu îl scosese din sărite. Cine ştie, poate că mai era timp pentru o soluţie rezonabilă pentru ambele părţi de a cumpăra proprietatea.

Ceaiul o încânta şi asta se vedea pe faţa ei. Era pentru prima oară de când intrase la Cezar Palatescu şi era destinsă.

         Măcar ceaiul meu să vă placă dacă alte oferte nu vă încântă.

         Măcar nu are gust de bani.

         O să râdeţi, dar o sută de grame din ceaiul ăsta costă 1000 de dolari. În fine, ce nu face omul pentru un gust unic?

         E timpul să plec. Mulţumesc pentru ceai şi pentru conversaţie.

         500.000 de euro.

         Atât mă costă conversaţia?

         Nu, e oferta mea pentru proprietatea dumneavoastră. Plus bonusul angajării fetelor.

         V-am dat mai devreme un răspuns. Şi nu se schimbă.

         Păcat.

Nici măcar la un ceai indian de primă clasă nu reuşise să o facă să-i accepte oferta mai mult decât generoasă. Mai avea însă un as în mânecă şi era timpul să-l scoată.

         Înainte să plecaţi, mai am să vă spun ceva.

         Sigur, vă ascult.

         Salutări de la domnul Bârzulescu.

Doamna Iulia rămase o clipă ţintuită locului. Făcuse bine conexiunea înainte de a veni la miliardar. Cezar Palatescu nu era străin de misterioasa donaţie. Deşi adăpostul nu stătea deloc bine cu fondurile, miliardarul era ultimul om de la care şi-ar fi dorit să primească bani. Era prinsă la mijloc şi asta nu îi plăcea deloc.

         Să nu-mi spuneţi că nu-l cunoaşteţi…

         Probabil că este unul dintre numeroşii dumneavoastră angajaţi. O să vi-i dau înapoi.

         Consideraţi suma un ajutor nerambursabil. Ştiu că nu staţi bine deloc cu banii şi că nu peste mult timp fetele ar putea rămâne pe drumuri. Sau mai bine zis pe drum, în faţa adăpostului. M-am gândit că micul meu ajutor vă va mai ajuta să supravieţuiţi puţin. Ca la spital, aşa cum muribunzii stau conectaţi la aparate sperând într-o minune.

De această dată, Cezar Palatescu deveni cinic. Nu mai glumea. Doamna Iulia era în corzi tocmai la final, după ce pe tot parcursul conversaţiei îi dăduse „upercuturi” verbale cât cuprinde lui Cezar Palatescu.

Anunțuri

Hai sa emigram sau sa schimbam ceva

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc ce noua (de)generatie de politicieni va intra in Parlament, imi vine sa-mi fac bagajele si sa emigrez in comuna… Seychelles sau Los Angelesul de Sus. Ne asteapta inca 4 ani de impliniri marete in conturile prea putin stimabililor parlamentari si prea putine impliniri ale gloatei care i-a votat. Ma uit in buzunare si pe cont si vad ca deocamdata nu am bani de emigrat, ci eventual doar idei de schimbat. De schimbat mentalitati, oameni si naravuri. Nu sunt singurul, asta e sigur. Chiar asa, stimati bloggeri, cati dintre dumneavoastra vor schimbare? Si daca politicienilor tot le arde de jocuri, va propun si eu un joc: daca ar trebui sa faceti un Guvern exclusiv din actori de la Hollywood, ce portofolii ati da si cui? Decat sa avem politicieni care joaca teatru ieftin, mai bine actori adevarati.