Monthly Archives: Februarie 2009

Despre fidelitate. In fotbal

Da, astazi m-am hotarat sa scriu despre fidelitate in fotbal. Intr-o perioada in care foarte multi fotbalisti se muta de la un club la altul dupa cum bate vantul… financiar, fidelitatea fata de un singur club a devenit o adevarata pasare rara. Cu atatea ispite pecuniare si de marketing e greu sa-ti pastrezi coloana vertebrala fidela fata de o singura echipa. Iar daca reusesti si in conditiile in care esti superstar, atunci chiar ca meriti cel putin nota 20. Ce alta nota ar merita Raul, care joaca la Real Madrid din 1994, Giggs- care evolueaza la Manchester din 1990, Scholes, tot la Manchester – din 1994, Totti-la Roma din 1992 sau Zanetti, la Inter din 1995? Ca sa nu mai vorbim de Maldini, exemplul absolut de fidelitate- de 25 de ani la AC Milan. Impecabil. Incredibil. Chapeau, cum ar zice francezul.  La fidelitate se incadreaza si Wes Brown, tot la Manchester, insa din 1996. E clar, Manchester United e clubul fidelilor, daca il mai adaugam si pe Sir Alex Ferguson, care antreneaza aici de cand am trecut eu in clasa a III-a, adica din 1986. Cautand prin diferite arhive, am descoperit fotbalisti fideli si cu nume mai putin cunoscute. Fotbalisti fideli cluburilor din Malta ori Japonia de peste 15 ani. Stiati de pilda ca la clubul Linfield din Irlanda de Nord evolueaza fotbalistul Noel Bailie inca din 1989? Nu? Nici eu. Pana ieri. La fel cum nu stiam nici de un anume Joao Alexandre Santos, care joaca la clubul portughez Varzim din 1992. Cu totii sunt fotbalisti care au si geniu si gena de fidelitate. Exemple de urmat si tot atatea dovezi ca poti fi performant si daca esti fidel… la fotbal. La ce va gandeati?

Deja teasing la primul roman

dsc_00761Astept cu nerabdare aparitia primului meu roman, „Pepiniera”. Iar in asteptarea publicarii am avut placut placuta surpriza sa vad ca deja s-a scris un articol despre viitoarea mea carte pe unul dintre cele mai bune site-uri media din Arges – www.bitpress.ro. Altfel spus, cei de la Bitpress deja fac teasing la carte si le multumesc pe aceasta cale. Sub titlul, „Denis Meraru-in asteptarea primului roman”, jurnalista Iulia Cojocaru scrie despre planurile mele scriitoricesti, publicand si un fragment din materialul de pe blogul in care spuneam cum s-a nascut „Pepiniera”. M-a bucurat sa vad ca pana azi dimineata articolul avea deja peste 300 de vizualizari. Uite ca mai e lume interesata de literatura juvenila. Puteti vizualiza articolul la urmatorul link:

http://www.bitpress.ro/articole/cultura/2276/denis-meraru-in-asteptarea-primului-roman.html

Citesc… „Pe drum”

Sa nu intelegeti cumva ca merg pe strada de nebun cu o carte deschisa. Nu, nu am facut din strada sala mea de lectura. Pur si simplu de cateva zile, in fiecare seara citesc de zor o carte absolut superba: „Pe drum” de Jack Kerouac. Personajul principal – Sal Paradise – este un Huckleberry Finn modern care trece printr-o avalansa de intamplari extrem de realiste. Cartea are ritm, are condimente cat trebuie, e un adevarat magnet. E frumoasa ca o viata traita pe aripile neprevazutului. Tot citind „Pe drum”, imi fac incalzirea pentru doua carti pe care le astept cu mare nerbdare: „Gomorra” de Roberto Saviano si „The Graveyard Book” a lui Neil Gaiman.  Cand am fost in Franta, am vazut mai multi oameni maturi citind in tren „Gomorra” si extrem de captivati de carte. Doar e best-seller, nu? Si „The Graveyard Book” e best-seller si demn de remarcat e faptul ca va aparea la Tritonic la doar cateva luni dupa lansarea oficiala. Un plus de aplaudat.  Oricum, de cand m-am apucat de scris carti, mi-a revenit si pofta mare de lectura. Recunosc – si fac mea culpa – ca am avut cativa ani in care nu am citit mai mult de 5-6 carti pe an. De vreo doi ani am inceput sa devorez iar pagini. M-a facut mama bibliofil, n-am ce face. E in gena. Si e atat de placut sa citesti carti bune! Contraziceti-ma daca puteti!

De cate ori iubiti pe an?

A mai trecut un Valentine’s Day. O zi am avut senzatia ca lumea iubeste si isi aduce aminte de jumatate doar de dragul convenientelor. Cu alte cuvinte, iubim pentru ca e Valentine’s Day, facem cadou la iubit sau iubita pentru ca e Valentine’s Day, o sau il pupam pentru ca e Valentine’s Day. Adica sa ne supunem sarbatorii. Am vazut sambata sute de cupluri plimbandu-se pe Centru cu cate un trandafir (e cea mai la moda floare de Valentine’s Day) si un cadou. Dar de ce sa dam trandafiri numai pe 14 februarie? De ce sa iubim si sa sarutam cu bonus numai atunci? Cum ramane cu celelalte 364 sau 365 de zile? Atunci nu iubiti? Poate ca nu. Pentru ca in restul zilelor foarte rar vad doamne sau domnisoare cu o floare intr-o mana si iubitul sau sotul in cealalta mana. Vad in schimb mult mai des femei carand sacose, femei certate sau admonestate de consorti sau pur si simplu femei care merg langa soti din automatism, dintr-o pacatoasa obisnuinta. Din pacate, de prea multe ori uitam sa iubim, de prea multe ori uitam ca langa noi avem fiinte care merita sarutate si dezmierdate nu numai pe 14 februarie, ci de fiecare data cand simtim asta. Iubirea nu prea mai face parte din lista de prioritati zilnice. E criza economica si e criza si mai mare de sentimente exteriorizate si cultivate. Iar criza asta sentimentala tine de ani buni in toata lumea. Timpul pentru iubire e limitat. Daca ma gandesc bine, 14 februarie e pana la urma o sarbatoare parsiva si foarte comerciala. Da, foarte bine, a fost Valentine’s Day si multi si-au scos jumatatile la plimbare si eventual si la un restaurant sau la un munte, in functie de buget. Dar a ramas iubirea la fel de mare si in dimineata zilei urmatoare? Mai stiti sa iubiti? De cate ori iubiti pe an?

Paris, Romania, doua planete diferite

Imi era cam dor de Paris. E drept ca nu mai ii facusem o vizita de aproape 10 ani. Si cum la inceputul acestui an s-a ivit o ocazie nesperata de revedere, nici prin gand nu mi-a trecut sa o ratez. Prima impresie pozitiva s-a conturat inca din… aer (a se citi avionul Air France), cand am aflat ca vom ateriza pe Charles de Gaulle-Roissy cu o jumatate de ora… mai devreme. Asta da punctualitate! Era aproape 11 noaptea (ora Frantei) si Parisul ne-a intampinat cam… rece, meterologic vorbind. La Pitesti erau vreo 8-9 grade cand am plecat, iar in Orasul Luminilor de-abia isi faceau loc 4 grade. Dincolo de temperatura, saptamana petrecuta la Paris a fost una superba. Ei, nu am stat eu chiar in Paris, ci intr-un oras-satelit – Meudon La Foret – ce-i drept foarte curat si aranjat si cu un centru comercial aflat la doar 5 minute de mers pe jos in care era mai mare dragul sa hoinaresti, sa alegi si sa… cumperi. Cat despre vizitele la cele n+1 obiective pariziene, fac mea culpa si recunosc ca nu am reusit sa le cuprind pe toate, ci numai vreo 11-12. Ca sa ai timp sa vezi tot ce trebuie din Paris si imprejurimi, ai nevoie de vreo luna asa cu indulgenta. Un sfat pentru viitorii turisti: nu mergeti cu masina la Paris. Asta nu pentru ca traficul nu ar fi unul civilizat (si este impecabil, nu am auzit nici macar o tentativa de injuratura intre soferi sau un claxon agasant ca la noi), ci pentru simplul fapt ca mai degraba castigi la Loto decat sa gasesti un loc de parcare. Iar daca parchezi aiurea, amenda vine mai repede decat ai crede. Iar in Paris nu e loc de smecheri si smecherii si alte nepotisme. Apropo de smecheri, in Paris nu am vazut nici macar un jeep sau o masina de fite ca la noi. Prioritatile parizienilor sunt altele: sa mearga la muzee, sa manance in oras, sa aiba o locuinta decenta, sa calatoreasca, sa citeasca. La noi prioritatile sunt un jeep cat casa si o casa cat… Parisul daca se poate.  Revenind la transport, ideal e transportul in comun in Paris. Si la preturi impecabile. Pentru 5 zile de transport nelimitat in zonele 1-3 ale regiunii pariziene (metro, RER, tramvai, autobuz, funicular si autobuye de noapte) platesti 28,3 euro. Si e chiar rentabil, daca ma gandesc ca am schimbat de zeci de ori metrouri si RER-uri in saptamana pariziana. Nici nu ma gandesc ce tarife si servicii are Publitransul de la noi, ca ma apuca o tristete si o jena de-a dreptul iremediabile. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca mijloacele de transport respecta orarul cu o strictete socanta pentru mentalitatile balcanice pacataose.  Prima oprire in Paris am facut-o nu la un monument istoric, ci la unul… fotbalistic, mai precis la Parc des Princes, stadionul lui Paris Saint Germain. Obisnuiesc ca de fiecare data cand ma duc peste hotare sa-mi cumpar un fular cu echipa-fanion a orasului si nici de data asta nu am facut exceptie. Ba ma batea gandul si sa merg la un meci de campionat al lui PSG, dar vremea rece m-a facut rapid sa schimb tribuna cu televizorul. Au urmat Sacre Coeur, colina Montmartre si inevitabil zona Moulin Rouge. La Sacre Coeur, senzatia e una coplesitoare si in interior, cand auzi slujba, si in exterior, cand ai Parisul la picioare… la propriu. Iar dupa Montmartre ce poate fi mai reconfortant decat o plimbare cu vaporasul pe sub 22 dintre cele 27 de poduri de peste Sena? As fi vrut din prima zi sa vad iar turnul Eiffel din varf, dar cozile de mii de persoane au amanat tentativa pentru martea urmatoare. Dupa nici o zi de stat la Paris, nu ai cum sa nu remarci cateva lucruri: primul -majoritatea celor cu slujbe… joase, si ca remuneratie (paznici la restaurante, muzee si magazine)  sunt negri, indieni si arabi. Bine zicea Rousseau cand afirma ca oamenii se nasc egali, dar societatea ii schimba.  A doua remarca: parizienii au marketingul in sange. La orice obiectiv turistic, dincolo de biletul de intrare, ce e minim 8 euro, magazinele cu suveniruri abunda. Francezii stiu sa faca marketing si din piatra seaca. Am vazut asta si la Versailles, si la Luvru si la Hotelul si Domul Invalizilor. De la banale si deloc ieftine creioane inscriptionate cu numele si sigla obiectivului, pana la albume de arta, tricouri, jocuri de carti, DVD-uri sau jucarii, comertul cu istoria e la el acasa. Dincolo de asta, trebuie sa-i dam Cezarului ce-i al Cezarului. Francezii au grija de istoria lor si de monumente cum nu se poate mai bine, nelasand niciun investitor sa construiasca in zonele de patrimoniu. La noi, fie ca e vorba de Bucuresti sau de Pitesti, cladirile de beton si sticl[ se construiesc oriunde, chiar si la doi pasi de monumente (un exemplu: complexul comercial de langa Biserica Sf. Gheorghe). Respectul pentru istorie e zero la noi, iar armonia arhitecturala nu intereseaza pe nimeni.  Fir-ar sa fie de Romanie! Mai bine sa vorbim de lucrurile frumoase, ca de mizerii suntem satui. Am avut norocul sa prind in sejur si prima duminica din februarie. De ce noroc? Pentru ca in prima duminica a fiecarei luni intrarea la peste 30 de muzee din Paris si imprejurimi e gratuita. La noi ar putea sa fie intrarea gratuita si saptamanal, ca oricum nu ar veni mai nimeni. insa daca ar fi vorba de un concert moca sau de un kilogram de ulei electoral lumea s-ar imbulzi cu obstinatie.  Asta ne e tara si prea putini vor sa o schimbe. Am profitat cat am putut de  prima duminica, dar cu toate astea nu am cuprins decat cinci obiective, si asta asa „en passant”, vorba francezului: Notre Dame, Conciergerie, Sainte-Chapelle (ce interior magnific!), o bucatica de Luvru si Panteonul. Locuri in care as vrea sa revin, sa le savurez din nou, insa pe indelete. Se spune ca la Paris nu ninge mai mult de doua ori pe an. Iar daca asta se intampla zapada nu tine mult. Am prins si o zapada fugitiva: lunea erau fulgi pe jos, iar martea era asfaltul uscat, de parca zapada ar fi fost o… Fata Morgana.  Nu am ratat din lista obligatorie de obiective nici Muzeul Orsay, unde pictura de 7 stele e la ea acasa, de la Monet, Renoir si Manet, pana la Van Gogh si Courbet. Totul, intr-o fosta… gara amenajata impecabil. Am fost si in varful turnului Eiffel, de unde  panorama iti taie respiratia. La etajul 1, am vazut si un porumbel ratacit si ametit, care cu siguranta intrase fara bilet. La o aruncatura de bat de turn, la Trocadero, am admirat si un grup de rolleri care mergeau pe… cate doua rotite pe scari cu o agilitate incredibila. Lumea ii admira, nimeni nu ii apostrofa. La noi, gardienii publici le-ar fi facut o morala cu prelungiri.  La Versailles, in palat parca se mai simte si acum parfum de… Ludovic al XIV-lea, iar gradinile, facute parca de un artist maestru al liniilor si proportiilor, te invita la o plimbare romantica, chiar daca pe jos e gheata si poti sa faci turturi pe frunte. Francezii stiu sa conserve istoria si la magazine, galeriile Lafayette si a lor cupola magnifica fiind un exemplu elocvent. E drept ca si preturile sunt la fel de mari ca si cupola. Ar fi atat de multe de povestit despre Paris ca nu mi-ar ajunge un blog. Din pacate, cand am aterizat la Otopeni, mi-am adus aminte ca nu mai sunt in Franta. Din avion, nu am ajuns direct intr-un terminal, ci ne-a preluat un autobuz vechi si urat care ne-a dus la destinatie. Inadmisibil. Romania are aeroport international doar cu numele. „Henri Coanda” nu va mai putea face fata mult timp traficului de calatori. Va face cineva un aeroport de la zero? Si inca ceva: de la Otopeni pana la iesirea din Bucuresti am facut peste doua ore, adica acelasi timp in care am zburat de la Paris la Bucuresti. Avem singura capitala care nu are un mijloc de transport rapid pana in centru, iar benzile pentru masini sunt insuficiente. Paris, Romania, doua planete atat de diferite. Pe harta, intre Bucuresti si Paris sunt vreo 2100 de kilometri. In realitate, distanta e de multi ani-lumina. Ce sa fac, nu m-a facut mama parizian…