Monthly Archives: Martie 2012

Gillette Fusion ProGlide, bun (probabil) aparatul, proastă însă reclama

Fiind un împătimit al reclamelor încă din fragedă „pruncie”, obişnuiesc să „devorez” publicitate atunci când timpul îmi permite. Iar în ultimul timp constat că din ce în ce mai multe spoturi duc lipsă de creativitate şi de mesaje care să îţi rămână întipărite mult timp pe „hard”-ul materiei cenuşii. Iar la capitolul reclame proaste cât cuprinde străluceşte noul sport de la aparatul de ras Gillette Fusion ProGlide. Şi aici nu e de vină… aparatul, ci „actorul” Răzvan Lucescu şi cel care i-a făcut textul superficial. Atunci când prezintă noul aparat, Răzvan Lucescu e atât de neconvingător şi de insipid, încât ai senzaţia că în faţa ta se prezintă un copil de 10 ani care a învăţat cu forţa o poezie banală. Am văzut de-a lungul anilor sute şi sute de vedete ale lumii fotbalistice în reclame, de la Tiger Woods şi Zidane până la Cantona ori Hagi, la capitolul „neconvingător, penibil şi superficial” lider detaşat este Răzvan Lucescu în rolul de promotor al Gillette Fusion ProGlide. Dacă ar fi fost un spo(r)t pentru copiii de la grupa mică de la grădiniţă, aş mai fi înţeles. Aşa, reclama este doar un eşec lamentabil. Nu ştiu cât de bun este noul aparat de ras Gillette, însă pe mine unul reclama nu m-a convins să îl încerc. Oricum, de doi ani – după ani buni de Gillette – folosesc eficientul Magnum M5 al americanilor de la Personna, care din păcate nu au o sucursală şi la noi. Şi l-am cumpărat fără să văd vreo reclamă. 

Anunțuri

Avem nevoie de legi şi de poliţişti ca în America

Săptămâna trecută, a făcut vâlvă cazul angajatului din Ministerul Administraţiei şi Internelor care a împuşcat opt persoane în Bucureşti, dintre care două mortal, inclusiv pe soţia sa. Este un caz care, din păcate, pune din nou pe tapet faptul că, la noi, Poliţia şi legile sunt mai blânde ca o… pisică adormită. Soţia asasinului depusese mai multe plângeri împotriva lui pentru că o teroriza, însă poliţiştii din Bucureşti nu au avut nicio reacţie. În ţară, inclusiv în Argeş, sunt sute şi sute de cazuri de femei abuzate şi molestate care depun plângeri şi unde Poliţia nu „intervine” decât cu o birocraţie excesivă, fără măsuri radicale şi întemniţări ale bărbaţilor brutali. Nu-i vorbă, şi legile sunt… moi, dar nici cu poliţiştii noştri nu ne e ruşine.

Vedem la televizor, aproape zilnic, cazuri în care poliţiştii sunt moi cu persoane foarte agresive, fie că e vorba de şoferi violenţi în trafic, de bărbaţi care… urăsc (a se citi „bat”) femeile, ori pur şi simplu infractori tupeişti. Nu ştiu alţii cum sunt, dar, când mă uit – rar, e drept – la ştirile violente, mi se face un dor teribil de legile şi de poliţiştii din America. Dacă în Los Angeles ori Seattle o femeie ar fi depus plângere împotriva soţului care o agresează, Poliţia ar fi venit rapid şi l-ar fi arestat, punându-i cătuşele fără niciun fel de… amabilităţi. În America, legea se respectă fie că eşti vânzător de hotdog ori preşedinte de multinaţională, iar poliţiştii americani sunt ştiuţi de frică şi nimeni nu comentează. În schimb, la noi sunt mai multe comentarii decât pedepse. În schimb, la noi sunt mai multe comentarii decât pedepse. Inclusiv în Argeş, unde zeci şi zeci de şoferi cu maşini de fiţe ori… normale parchează pe trotuare fără să fie deranjaţi, criminalii umblă în libertate la luni întregi după comiterea faptei, iar legile se aplică numai celor fără relaţii. Am avut ocazia să cunosc de-a lungul carierei poliţişti de cuvânt din Europa de Vest şi S.U.A., iar diferenţele faţă de cei mai mulţi poliţişti din Argeş şi din restul ţării în ceea ce priveşte eficienţa, educaţia şi respectul faţă de cetăţeni sunt la fel de mari ca distanţa între New York şi… Piteşti.

Da, este nevoie de reformă în Poliţia Română şi în justiţie, este nevoie de reforma mentalităţilor, de legi care să facă agresorii să tremure de frică şi nu de… râs. Din păcate, mai avem mulţi miliţieni „deghizaţi” în poliţişti… 

Despre (in)cultura fotbalistică

De mai mulţi ani am redus drastic atenţia pe care o acord campionatului autohton de fotbal şi am ales să mă delectez cu spectacolele şi civilizaţia din campionatele Spaniei, Angliei, Germaniei, Olandei şi Italiei. Campionatul României a devenit pur şi simplu unul al inculturii… fotbalistice şi nu numai, al dejecţiilor verbale, al pseudovedetelor, al becalismelor suburbane şi al mediocrităţii.

Ce ne separă de campionatele din Vest? Dincolo de uriaşa diferenţă de valoare, e vorba, în primul rând, de lipsa de cultură fotbalistică a jucătorilor mioritici. La noi, idealul în viaţă pentru fotbalistul de tip Tănase ori Florin Costea este să câştige bani cât mai mulţi, să ajungă cât mai repede la o echipă străină, să se distreze în discoteci cu „bombe sexy” până dimineaţa şi, eventual, să facă şi vreo câteva meciuri bune. În rest nimic. Fotbalistul român nu are viziunea jocului, nu gândeşte ca într-o echipă, ca într-un mecanism, e preocupat să iasă cât mai mult în evidenţă. La fel şi în afara terenului.

 De câte ori aud vorbind un fotbalist de la noi, schimb canalul. Atunci când dau declaraţii sau interviuri, jucătorii noştri fac eforturi supraomeneşti să lege câteva cuvinte elementare. Ca să nu mai vorbim de spiritul comunitar, de respectul (lipsă!) faţă de presă şi conducători şi multe altele.

Iar în asemenea context demn de „epoca de piatră” a fotbalului, nici nu te mai miri când citeşti că Tamaş dă cu pietre după ziarişti sau că un pseudojucător precum Bourceanu jigneşte o legendă precum Duckadam. Atât îi duce capul pe „fotbaliştii” noştri…

Când te uiţi la TV sau citeşti în presa străină despre ce se întâmplă în campionatele mari din Vest, ai senzaţia că totul se petrece pe altă planetă. Citeam zilele trecute că, înainte de meciul cu Leeds, jucătorii de la echipa engleză Portsmouth (liga a II-a) au vândut bilete la ghişee pentru a ajuta clubul, aflat într-o dificilă situaţie financiară. Asta da solidaritate! Şi vorbim aici de un club englez cu mari probleme, dar care are o medie de peste 14.000 de spectatori pe meci, cam cât F.C. Argeş de acum în două… sezoane.

Când o să vedem şi jucători precum Adrian Cristea ori Prepeliţă zugrăvind, de exemplu, pe la stadion sau făcând voluntariat? Niciodată. Pentru ei – şi alte sute şi sute de jucători ca ei – „patria este acolo unde (fiecare) e bine”… plătit.

Un alt exemplu care m-a impresionat mult. De mai mulţi ani, în Anglia se derulează un program – Premier League Reading Stars – menit să-i facă să citească mai mult pe copiii care au un nivel redus de lectură pentru vârsta lor. Un program susţinut benevol de mari vedete din campionatul Angliei, precum Theo Walcott de la Arsenal sau Tim Cahill de la Everton. Fotbalişti care şi-au oferit sprijinul benevol pentru comunitate. Un program eficient, dovadă că, datorită lui, 84% dintre părinţii britanici citesc acum mai mult cu copiii lor. Din 2003, peste 100 de jucători din Premier League au participat la acest program, le-au citit copiilor şi le-au explicat de ce lectura este importantă pentru ei.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când l-am văzut pe Theo Walcott cât de sincer şi de natural se implică în program, fără niciun fel de fiţe ori aere de star, nu am putut să nu mă gândesc la ai noştri jucători neimplicaţi şi inculţi.

În Anglia, fotbaliştii mai şi citesc. În România, singurele cărţi pe care le cunosc jucătorii noştri sunt cele de poker şi de whist… În rest, incultură din toate punctele de vedere. Oricum, şi ca fotbalist, şi ca om, Theo Walcott este cu cinci clase peste tot campionatul României. La Arsenal Londra, ca la orice alt club din Anglia, există un respect nativ pentru suporteri, presă şi comunitate, există o comunicare elegantă cu toţi, fără limbaj trivial şi fără aere.

Asta e Anglia, un campionat al lorzilor. România e tot mai mult un campionat al fotbaliştilor de carton, care vor salarii de patron.