De mic m-au pasionat calatoriile, filmele si visele devenite realitate. De fapt, intre toate trei exista o interdependenta. Iar de mai bine de 15 ani in topul destinatiilor de vis se aflau trei orase, mari, late si magnifice: Los Angeles, Buenos Aires, Sydney. Visam la ele, speram la ele, chiar daca visele erau la multi kilometri si ore de zbor departare. Si, pe 26 februarie, am inceput sa „lucrez la vis”, vorba lui Bruce Springsteen. A fost o zi pe care cu greu o voi uita. Dimineata, mi-am luat permisul de conducere. Am ajuns la serviciu incantat si cu o stare de euforie cat se poate de justificata. Dar bucuriile zilei nu aveau sa se opreasca aici. Spre finalul programului de lucru am intrat pe site-urile concursuri.biz si europafm.ro. Cand sa ma uit mai bine, am crezut ca am halucinatii. Europa FM si TCM organizau un concurs al carui premiu era o excursie pentru doua persoane la Hollywood la prima editie a TCM Classic Film Festival, un concurs care se incheia pe 6 martie. Eram in grafic. De cum am aflat de concursul „TCM Goes to Hollywood”, mi s-au pus în mişcare toate motoraşele cerebelului. Era un concurs pur şi simplu genial, o competiţie rasată care îţi punea mintea la contribuţie (fără prozaicele trageri la sorţi), care îmbina două dintre marile mele pasiuni: călătoriile şi filmele. Un concurs cu doua intrebari clare:
1. Care film crezi că va câştiga cele mai multe Premii Oscar anul acesta?
2. De ce meriţi să mergi la Hollywood pentru prima ediţie a TCM Classic Film Festival?
La prima intrebare am raspuns fara ezitare „The Hurt Locker”. Citisem multe cronici si comentarii in presa americana despre acest film de razboi, vazusem mai multe rezumate si ma gandeam ca il va surclasa pe atat de SF-izatul si prea putin realistul „Avatar”. La a doua intrebare, am dorit sa raspund cat se poate de sincer, fara artificii ori cuvinte goale. Iata care a fost raspunsul meu:
„Imi doresc sa merg la TCM Classic Film Festival pentru ca ma droghez, iar acest concurs e vital pentru mine ca sa nu intru in sevraj. Si nu ma droghez de o zi sau de o saptamana, ci de mai bine de 25 de ani. Ma droghez de la 7 ani. Ma droghez si ma simt foarte bine. E un drog incantator pe care il iau constant in doze moderate si care nu are efecte secundare. L-am recomandat si cunoscutilor, dar m-au cam refuzat. Le-o fi fost frica de vreo supradoza. Vreti sa stiti despre ce drog e vorba? Imediat va spun. Drogul pe care il iau zilnic se numeste drogul F.C.D.N. Nu, nu e un derivat al LSD sau al heroinei. E mult mai tare si mai bun. Te face sa te simti cu adevarat excelent. Este drogul Filmelor Clasice De Neuitat. Parintii si bunicii mei mi-au inoculat de mic acest drog-cult. Inca din clasa I „prizam” cu nesat filmele cu Liz Taylor, Cary Grant, Burt Lancaster ori Charlton Heston. La 8 ani am stat sase ore la coada la cinematograf ca sa iau bilete la filmul „Spartacus” cu Kirk Douglas, iar la 10 ani deja vazusem de doua ori „Pe aripile vantului”. Ador filmele clasice pentru ca au un farmec inefabil, sarm, stil si povesti realiste. TCM Classic Film Festival ar fi pentru mine si sotia mea un fel de „Return to Innocence”, o intoarcere la „varstele de aur” ale inepuizabilei fabrici hollywoodiene. Si ar mai fi ceva. Prin 1990, bunica mea se uita la un reportaj despre Los Angeles si Hollywood si se intreba aproape retoric: „O sa ajung si eu vreodata in locurile acelea de vis?” Nu a reusit sa ajunga pentru ca in toamna lui 1995 a ajuns in lumea ingerilor in loc de „orasul ingerilor”. Asa ca as vrea sa ajung eu in Los Angeles. Pentru bunica mea si pentru toate visele ei taiate brusc acum 15 ani….”
Ce îţi poţi dori mai mult decât să vezi America, să ajungi la Hollywood, să fii cazat în hotelul Roosevelt, în care s-au decernat prima oară premiile Oscar şi unde au fost cazate mari vedete precum Marilyn Monroe ori Clark Gable, să ai vizavi Kodak Theatre şi Grauman’s Chinese Theatre şi Walk of Fame şi, ca „ultrabonus”, să participi la prima ediţie a TCM Classic Film Festival şi să te întâlneşti cu monştri sacri precum Mel Brooks, Belmondo sau Tony Curtis?
Am trimis raspunsurile si am inceput sa visez si sa sper mai mult cu niciodata, chiar daca eram constient ca la concurs vor fi mai multe raspunsuri interesante. Pe masura ce concursul se apropia de final, numarul competitorilor crestea. La final, au ajuns sa fie aproximativ 570. In seara de dinaintea decernarii Oscarurilor, am urmarit pe Pro TV „The Hurt Locker”. Nu am mai avut puterea sa urmaresc si ceremonia de la Kodak Theatre si am atipit la putin timp dupa incheierea filmului.
A doua zi era 8 martie. Am vazut la stiri ca „The Hurt Locker” a luat cele mai multe Oscaruri. Primul raspuns era corect. Insa mai era cel de-al doilea si aici totul era la latitudinea juriului compus din specialisti de la Bucuresti si Londra. O doamna de la Europa Fm mi-a comunicat incredibila veste, spunandu-mi ca in scurt timp voi intra in direct si la radio pentru impresii „la cald”. Castigasem. Cand i-am spus sotiei cine m-a sunat, a crezut initial ca e o gluma in avanpremiera la 1 aprilie. Mi-au mai trebuit cateva zeci de minute pana sa o conving ca totul e real si ca da, vom merge la Hollywood, in citadela mondiala a filmului. Parca intrasem amandoi in transa. Pluteam. Trebuia sa incepem pregatirile pentru „The American Dream”. Brusc, „California Dreamin” a celor de la Beach Boys nu mai era doar un hit, era hitul nostru, era hitul lungului drum spre o lume de vis. TCM şi Europa FM ne facusera o bucurie „larger than life”. Spre seara, Alina Bratu de la TCM Romania (unul dintre cei mai buni si entuziasti PR Executive pe care i-am cunoscut vreodata, si am cunoscut peste 150 pana acum) m-a sunat sa imi confirme inca o data succesul. Pe parcursul urmatoarelor zile, am vorbit de mai multe ori cu Alina legat de detaliile logistice. Inainte de a ajunge in America, mai era un hop important de trecut: viza de la consulatul SUA de la Bucuresti. Iar pentru interviul de la consulat a trebuit sa ne programam telefonic si apoi sa pregatim o mapa voluminoasa de documente care sa dovedeasca legaturile noastre cu Romania si faptul ca nu avem motive sa emigram peste Ocean, de la adeverinte de serviciu si carti de munca, pana la dovezi de rate la banca si diferite formulare, in frunte cu noul DS-160, noua aplicatie introdusa pentru cei care solicita viza. Iar pe 25 martie ne-am prezentat la interviu la Consulatul SUA, aproape de Intercontinental. Interviul propriu-zis nu a durat mai mult de 10 minute. In afara de intrebarile legate de scopul calatoriei, am prezentat cartile de munca in original si am facut scurte rezumate ale joburilor noastre. Cand am vazut ca primim mult doritele cartonase verzi cu numere, fetele s-au supraincarcat cu o bucurie similara cu a unui actor care ia Oscarul. Luasem interviul, iar pasapoartele cu viza de SUA urmau sa ne vina lunea urmatoare prin posta. Si chiar asa a fost.
Odata viza luata, celelalte pregatiri de drum au devenit niste incantatoare formalitati. Totul parea ca merge ca la carte…
Cu cateva zile inainte de plecare, uitandu-ma la stiri, m-a trecut un fior puternic. Erupsese un vulcan in Islanda, iar norul imens de cenusa punea in pericol spatiul aerian. Era miercuri 14 aprilie. Pana la zborul nostru cu KLM mai era o saptamana. Joi 15 aprilie, tot mai multe companii si-au anulat zborurile deasupra Europei, iar in week-end stirile au atins paroxismul: zeci de mii de zboruri anulate, pagube de sute de milioane de euro. Si cum zborul nostru era cu escala la Amsterdam, eram in pericol sa nu mai ajungem in LA. Emotiile si stresul cresteau la maxim. Cu toate stirile negative, ne-am facut bagajele inca de duminica seara, sperand la o minune. Luni seara, au aparut primele raze de speranta. Ca urmare a unei intalniri de urgenta la nivel european, mai multe aeroporturi (inclusiv Schiphol din Amsterdam) urmau sa redeschida spatiul aerian. Pe parcursul zilei de marti 20 aprilie am urmarit mai ceva ca un controlor de trafic aerian site-ul aeroportului din Amsterdam. Prima cursa Bucuresti-Amsterdam fusese anulata. Alte emotii. Dupa cateva ore, am inceput sa rasuflu usurat vazand ca zborurile din Romania catre Amsterdam se reluasera. Am avut noroc si a doua zi, dimineata la ora 7.05 am decolat de la Otopeni spre Amsterdam. Nici nu mai conta ca ne asteptau in total mai bine de 12 ore si jumatate de zbor plus inca o ora si jumatate de asteptare in Schiphol. Pornisem spre America si nimic nu ne mai putea opri.
Zborul pana la Amsterdam a decurs fara probleme. De la Schiphol, ne astepta un zbor de mai bine de 10 ore pana la aeroportul din Los Angeles, intr-un imens Boeing 777-400 etajat in care incap peste 400 de pasageri. E drept ca si conditiile sunt impecabile: paturi, perne, doua mese, gustari, filme, muzica. Ai ce ce sa-ti omori timpul peste Ocean, peste Canada si America. Pe randul nostru de trei scaune am avut vecin un asiatic ce locuia aproape de Simi Valley, una dintre tintele sejurului nostru american. Un asiatic care pe masura ce ne apropiam de LAX devenea tot mai vorbaret si mai si picota ocazional. De altfel, pe parcursul unui asemenea zbor lung, e imposibil sa nu atipesti macar 30 de minute. Tot visand la Los Angeles, am ajuns fara sa vrem si pe aripile somnului in mai multe rerprize. Pe deasupra Americii, cand mai aveam mai putin de doua ore pana in Los Angeles, mai multe turbulente zdravene au miscat zdravan avionul, insa pilotii de la KLM au fost exceptionali. Cei mai buni pe care i-am intalnit pana acum. Ma si inspira pentru un soi de reclama: „Just a perfect day. Just a perfect flight. KLM”. Sau „KLM – You make me fly”.
Odata scapati si de trubulente, am inceput sa zarim prin hublouri si contururile ispititoare ale imensei metropole care se intinde de la nord la sud pe aproape 300 de kilometri. Oboseala incepea sa isi spuna cuvantul, insa nimic nu mai conta. Ajunsesem in America, la Los Angeles! Formalitatile vamale (din nou amprentari) au trecut in viteza si ne-am indreptat cu bagaje cu tot spre iesirea din terminalul 2 (aeroportul are nu mai putin de noua terminale, e un oras in oras), acolo unde erau angajatii imbracati in rosu de la Prime Time Shuttle, compania la care facusem rezervare pe internet pentru transport cu microbuzul de la aeroport pana la hotel si retur . Angajata, o negresa vioaie cat cuprinde, cheama prin statie microbuzul si ne spune sa mai asteptam putin pe peron. E cam curent, dar nu ne intereseaza. Incercam sa savuram cat mai mult din LA, inca de la aeroport. In sfarsit vedem microbuzul rosu. Nu suntem singuri in el. Asa cum ni se comunicase de la inceput, in el se mai pot sui inca 5-6 calatori. Soferul, un tip la vreo 50 de ani cu o fata plictisita si incarcata de rutina, pare dupa accent emigrant european (vorbeste englezeste incet si rar, de parca ar fi o ruda saraca a unui mafiot italian), da mai multe ture pe la terminale. In fata aveam deja un american ce vorbeste la mobil de parca si l-ar fi lipit cu superglue pe ureche. Parca am fi intr-un film autentic. Americanul vorbeste cu fiica lui, aflata in alt oras. Ii spune ca nu va sta mult si incheie cu deja proberbialul „I love you, too, darling”. An American classic phrase. Cat timp l-am supravegheat pe americanul vorbaret, in microbuz s-au mai suit cativa pasageri pitoresti. Primul e un tanar de culoare ce pare clona lui 50 Cent. Cam acelasi accent, sapca mare, esarfa pe sub sapca, lanturi mari, tricou si pantaloni largi. Vorbeste relaxat. La un moment ii suna mobilul. Iar ca sonerie de apel – surpriza! – Nelly Furtado. Si noi care ne asteptam la un hip-hop suparat gen Diamond D sau Snoop… Alaturi de el, un domn cu par blond spre roscat si cu o tentativa de barba. Pare a fi un functionar sau un soi de angajat marunt care sta cu constiinciozitate la birou. In microbuz, aerul conditionat bate mai rau ca o tornada. Intre timp se mai suie doi tineri. Unul cere permisiunea – si o primeste – sa manance in masina, iar al doilea are fata de student stresat. Si chiar e stresat. De aerul conditionat. Iar dupa vreo 10 minute chiar il roaga pe sofer – politicos dar ferm – sa opreasca aerul. Ne bucuram ca am scapat de „tornada” conditionata, dar soferul deschide geamurile si se face un curent zdravan. Asta e, ce sa facem. Ne uitam ca niste copii curiosi pe geam si incepem sa descoperim orasul. Zonele prin care merge microbuzul par a fi pustii. Case destul de prapadite, depozite, benzinarii, mici marketuri si multe, multe masini. De altfel fusesem avertizati ca cea mai mare parte a populatiei in LA are masini si ca transportul in comun e destul de slab. De-abia dupa vreo 20 de minute de mers, vedem primii oameni pe… trotuar. Doi cersetori ce care diferite zdrente si cartoane in niste foste carucioare de supermarketuri. Fiecare cu mijlocul lui de transport si de subzistenta…
Desi nu are deloc o linie arhitectonica unitara, Los Angeles e un amestec de stiluri si culturi care nu are cum sa te lase indiferent. Orasul are farmec, inca de la primele imagini urbane imi da senzatia unui turn Babel… pozitiv (scuzati oximoronul!) Asta e, recunosc, imi place mult agitatia marilor orase.
Aproape de 3 pm ajungem si la locul unde vom dormi – atat cat vom dormi – in urmatoarele cinci nopti. Un loc emblematic – Roosevelt Hotel – situat chiar pe faimosul Hollywood Boulevard. Numit dupa presedintele american Theodore Roosevelt si finantat de un grup format printre altii din actorii Douglas Fairbanks si Mary Pickford si omul de afaceri Sid Grauman (cel care a ridicat celebrul Grauman’s Chinese Theater – cel mai cunoscut cinematograf din lume, situat aproape vizavi de hotel), hotelul a fost inaugurat in 1927, iar in 1929 a gazduit prima ceremonie de acordare a premiilor Oscar si cea mai scurta din istorie –doar cinci minute! Hotelul a fost renovat in 2005, dar nu si-a pierdut deloc farmecul inefabil. De-a lungul anilor, printre „locatarii” sai s-au numarat Clark Gable, Carole Lombard sau Marilyn Monroe, iar la piscina hotelului vin frecvent vedete precum Bruce Willis, Eva Longoria sau Hugh Hefner. Ce mai, un loc in care te simti ca o vedeta. Si holurile au ceva clasic, care te duce parca cu gandul la „Casablanca”. Camera care ne-a fost repartizata la etajul trei e cu adevarat „queen size”: foarte spatioasa, un pat in care ar incapea lejer trei persoane cu gabarit depasit, cu un birou confortabil si toate utilitatile pe care trebuie sa le aiba la patru stele. De altfel, in LA, totul e „big”, de la masini pana la portiile de mancare. Cu exceptia cladirilor. In afara de cateva de duzini de zgarie-nori din downton, restul cladirilor au maximum 4-5 etaje. Suntem obositi (se simte si diferenta de fus orar de 10 ore in minus – in LA e acum 4 pm, iar in Romania e doua dimineata, doua lumi diferite), dar ii spunem un „Nu” hotarat Regelui Somnului si iesim la plimbare prin Hollywood. Inca nu realizam unde am ajuns. Ce vis real frumos! Incepem sa mergem la pas pe Hollywood Boulevard. Magazinele de suveniruri si de haine sunt omniprezente, ca si turistii de toate natiile posibile si imposibile. Vizavi de hotel, atractiile vin in serie: Madame Tussaud’s, Grauman’s Chinese Theater (locul unde vor fi cele mai multe filme la TCM Classic Film Festival) si Kodak Theater, langa care se afla noul mall Hollywood&Highland. Am ajuns la Hollywood, ne repetam iar si iar in subconstient. In fata obiectivelor, ii vedem printre altii pe Batman, Marilyn Monroe, Charlie Chaplin si pe Michael Jackson. Nu, nu avem halucinatii din cauza lipsei de somn si nici nu e vorba de vedete inviate ca prin miracol. Pur si simplu sunt niste actori foarte bine costumati si machiati, incat se aseamana foarte bine cu originalele. O poza cu „clonele” costa un dolar. Iar amatori se gasesc destui, mai ales printre asiaticii care fotografiaza cu voluptate tot ce misca si nu misca la Hollywood, inclusiv „stelutele” cu numele vedetelor de pe cunoscutul Walk of Fame (sunt peste 2400 de „stelute”). Vizavi de Kodak Theater, intram intr-un magazin de suveniruri mare cat o jumatate de supermarket. Inca de la inceput dam peste cateva sute de Oscaruri, copii la scara mai mica sau mai mare, mai reusite sau mai putin reusite. Cea mai ieftina statueta costa 10 dolari. Tricourile sau sepcile cu sigla „Hollywood” au si ele cautare, iar preturile pornesc de la 12-15 dolari. Nu cumparam nimic. Nu ne-a convins si… invins acest prim magazin de suveniruri. Mergem mai departe pe jos, facem si cateva fotografii, ajungem si pe Santa Monica Boulevard, dupa care ajungem la Hollywood&Highland. De la Visitor Information Center de aici cumparam doua TAP cards (2 dolari bucata) care sunt vitale pentru transportul in comun. Sunt practic doua cartele magnetice pe care le poti incarca cu diferite sume si tipuri de abonamente de la unul dintre numeroasele automate din oras. Pare complicat, dar e simplu. Apropii TAP cardul la automat de o zona-scanner, iti alegi tipul de abonament dorit, introduci bancnotele si apoi iar atingi cardul de zona-scanner pentru a avea confirmarea incarcarii cu suma introdusa. Un abonament pentru o zi costa 5 dolari si iti ofera acces atat pe autobuzele cat si pe cele doua linii de metrou din LA. Vom incarca aceste cartele a doua zi de dimineata, pentru ca abonamentele sunt valabile pentru ziua in care incarci. Pacat ca inca nu s-au facut abonamente si pe mai multe zile. O hiba care speram ca se va repara nu peste mult timp…
Inainte de a reveni in camera noastra, luam cina in oras la un restaurant mexican (Baja Fresh) aflat la doi pasi de hotel. Iar dupa un burrito consistent de pui facut ca la… mexicani acasa, lumea pare si mai frumoasa. Ajungem la Roosevelt si peste putin timp ajungem in lumea viselor, desi e doar 7 pm. Oricum, avem ce si la ce visa. Noul fus orar ne-a perturbat putin, oricata supradoza de energie am avea. Nu-i nimic, ne trezim noi a doua zi reincarcati.
Si chiar asa facem. E doar 4.30 am, soarele inca nu a venit sa o perturbe pe „Lady Night”, si ne-am trezit. Gata. Am dormit bine. Telecomanda televizorului e pusa la munca. In doar cateva minute ne apuca nostaligia anilor de liceu. De vina sunt Zack, Kelly si Screech din „Salvati de clopotel”, serial redifuzat de catre unul dintre posturile americane. O tempora…
Si cum pentru a putea colinda orasul toata ziua trebuie sa avem si bateriile… stomacale incarcate, coboram la parterul restaurantului, la restaurantul „25 Degrees”, locul unde vom lua masa in urmatoarele cinci dimineti. Locul arata in cel mai autentic american. Poti servi micul dejun la bar citind un „New York Times” si ascultand muzica pe fundal sau poti merge la una dintre mesele cu canapele elegante in nuante grena extrem de tonifiante. Chelnerul, un hispanic foarte politicos si rapid (un mic Speedy Gonzalez) se asigura din 10 in 10 minute ca totul este OK. Si nu e o politete de fatada, cum am vazut la unele popoare americane, ci una sincera. Cu greu izbutim sa facem fata pe jumatate unui mic dejun aproape pantagruelic, dupa care iesim din hotel, gata pentru a incepe aventura californiana. Dupa-amiaza incepe prima editie a TCM Classic Film Festival, un eveniment asteptat de mii si mii de cinefili, veniti din toata America, precum si din Europa. Pana atunci avem timp suficient pentru o dulce hoinareala. Asa cum ne-am planificat de acasa, astazi vom vizita Getty Center, in vestul orasului. Trebuie sa luam autobuzul 302 in directia Pacific Coast Highway. Conform calculelor facute pe Google Maps, ar trebui sa facem cam o ora. Ajungem la statie (aflata la vreo cinci minute de hotel), insa – surpriza!- traseul a fost deviat usor din cauza unor lucrari. Asa ca trebuie sa mergem pe jos pana la urmatoarea statie, aflata aproape, la mai putin de 300 de metri, tot pe Santa Monica Boulevard. Mai avem de asteptat vreo cateva minute. In fata statiei opreste un Mustang alb, iar cele doua fete aflate in el (desprinse parca dintr-un serial cu liceeni americani) profita de culoarea rosie a semaforului si danseaza de zor, una la volan si una pe scaunul din dreapta La noi ar fi fost luate drept „freaky”. In America, e absolut normal sa te manifesti in orice fel ai vrea, in America e democratie bine adaptata, pe cand la noi e democratie virusata rau…
In fine, vine si autobuzul. O intrebam pe soferita daca trebuie sa coboram la statia Church/Sepulvedra (asa cum ne facusem una dintre variante), numai ca ea ne spune altceva, sa coboram la prima statie pe dreapta si sa schimbam acolo dupa ce se termina Santa Monica Boulevard si autobuzul face stanga. Mergem, bulevardul pare ca nu se mai termina, la un moment dat autobuzul face stanga, insa e acelasi bulevard interminabil. Mai mergem cateva statii si ni se pare ca soferita a facut semn sa coboram. Ne dam jos si realizam apoi ca am ajuns in alta parte. Insa e o greseala fericita. Suntem chiar in… Beverly Hills, la doi pasi de hotelul cu acelasi nume. O oaza de verdeata, o minunatie de loc, cu vile elegante si flori peste tot. Aveam alta perceptie despre Paradis. Am gresit, fac mea culpa. Paradisul e sinonim cu zona din Beverly Hills in care am „aterizat” fara sa vrem. Nu avem de gand sa ne grabim, insa trebuie sa aflam de unde sa luam urmatorul autobuz. Mergem flancati de flori spre intrarea oarecum camuflata a luxosului hotel. Mergem si parca nu am mai vrea sa plecam, sa devenim cumva atemporali ori sa ne „sechestreze” cineva pe viata aici. Totul e perfect la receptie, de la covoarele in care te afunzi cu placere, pana la decoruri, culori si parfumuri. Insa cum transportul in comun e o necunoscuta pentru multi localnici, nici receptionerul nu ne poate lamuri mai mult, chiar daca ne face un soi de harta. Nu conteaza. Ne vom descurca. Mai zabovim cateva minute, ne uitam si la doi gradinari care pun flori, unul dintre ei se ofera sa ne faca o poza, dupa care revenim la statia la care am coborat. Luam acelasi autobuz 302, imi aduc aminte ne doream sa vizitam UCLA (una dintre cele mai cunoscute universitati americane), mergem vreo 15 minute si coboram la statia Le Conte/Westwood. In dreapta incepe intinsul campus al celebrei universitati, care are aproape 38000 de studenti. Campusul UCLA e de fapt un oras in oras si are inclusiv propria linie de autobuz, ca sa nu mai vorbim de centrele de cercetare, ori de magazinele si de restaurantele proprii. Zabovim aici mai bine de o ora si jumatate si mergem inclusiv in „UCLA Store”, magazinul pe doua nivele in care poti gasi aproape orice produs cu sigla universitatii. Pentru cei de aici, e o mandrie se poarte simbolurile UCLA. Universitatea te face sa te simti mandru ca apartii unei comunitati, iti da un spirit de echipa, te motiveaza. De altfel, performanta, creativitatea, spiritul de echipa si de voluntariat sunt trasaturile-cheie la UCLA, care a dat pana acum 11 laureati ai premiului Nobel. Ne plimbam prin campus si incep sa regret ca nu mai sunt student. Mi-as fi dorit sa studiez la UCLA. Mai trebuie spus ca universitatea are si propriu ziar – The Daily Bruin, ce apare zilnic in 14 pagini format mare si unde poti gasi tot ce poate interesa un student, de la locuri de munca sau apartamente de inchiriat pana la articole despre performerii UCLA, concerte, oferte si reduceri, precum si… harta criminalitatii in campus. Incredibil. Cand vom vedea si o universitate din Romania avand propriul magazin (macar pe sfert ca la UCLA) si propriul ziar (macar saptamanal)? Niciodata. O spun cu dezamagire. La universitatile de la noi sunt mult mai importante nepotismele, la noi se invata fara a se pune accent pe performanta si pe abilitatile individuale, la noi se face o facultate si atat fara a se pune nici cel mai mic accent pe activitatile conexe, pe spiritul de comunitate. O distanta la fel de mare ca cea intre LA si Bucuresti. Si la propriu si la figurat.
Parasim extrem de impresionati campusul UCLA. Aproape de iesire, mai multi studenti si adulti protesteaza fata de folosirea animalelor pentru testarea diferitelor vaccinuri. De acord cu ei. Unii trecatori ii aplauda, altii ii fotografiaza. E libertate. La noi ar fi fost de mult ridicati de politisti… Gata, nu mai zic nimic de Romania pentru ca nu vreau sa-mi stric foarte buna dispozitie creata de Los Angeles.
Aproape de campus, luam autobuzul rapid 761 pentru a ajunge la Getty Center. Si autobuzul chiar isi confirma numele, avand mai multe portiuni pe care merge si cu 80 km/h.
E clar. Avem o zi perfecta. Getty Center e situat si el intr-un loc paradisiac, plin de verdeata si de unde se vede panorama orasului. Ca sa ajungi la centrul propriu-zis, te sui intr-un tramvai automat, alaturi de alti turisti. Locul e creat parca pentru a te face sa te simti „as good as it gets”, vorba filmului cu Jack Nicholson si Helen Hunt. Gradina centrala e o minunatie, cu peste 500 de specii de plante, totul intr-o armonie de invidiat si cu o geometrie impresionanta. O adevarata „splendoare in iarba”. Si cladirile acestui centru de arta adapostesc capodopere ale artei, de la Van Gogh si Monet, pana la Gauguin si Michelangelo. Cand am fost noi, am admirat si o expozitie temporara cu o parte dintre desenele lui Leonardo de Vinci.
Ziua nu se termina aici. Trebuie sa ajungem si la petrecerea de bun venit a TCM Classic Film Festival, petrecere ce se tine intr-una dintre salile hotelului Roosevelt. Prindem autobuzul, ajungem in timp util, socializam putin, dupa care mergem la coada la film. Da, ati citit bine. Coada la film. N-am mai facut asta de prin august 1989, cand am stat la coada pentru un western la Cinema Bucuresti. E drept ca acum stam la coada intr-un decor idilic si exotic deopotriva, in curtea interioara a hotelului, inconjurati de palmieri si supravegheati de luna care incepe se se insinueze pe cer. Sute de oameni stau linistiti la coada. Cinefili adevarati. Stau, vorbesc, beau un cocktail, sunt relaxati. Si filmul – „Neptune’s Daughter” (1949) – va fi proiectat la… piscina hotelului. Un clasic al anilor 40’ si un inceput superb pentru festival.
Vineri 23 aprilie a fost din nou o zi pe care cu greu o vom uita. Ne-am trezit din nou cu noaptea in cap si am luat metroul spre Union Station, gara centrala a orasului. Am spus gara? Am gresit. Union Station e un monument de arta, avand in sala de asteptare fotolii confortabile si un design demn mai degraba de un muzeu decat de o gara, iar in fata aceeasi vegetatie exotica intalnita in multe locuri din LA. De la Union Station luam trenul Metrolink pana in orasul Simi Valley (37 de mile fata de LA), acolo unde se afla Biblioteca Prezidentiala Ronald Reagan. Orasul e o oaza de liniste si desi are numai vreo 118000 locuitori, este de vreo trei ori mai intins decat Pitestiul. Pana sa ajungem la Biblioteca, trebuie sa schimbam doua autobuze. La sfatul unor americance, ne suim gresit intr-un autobuz. Numai ca ne dam seama la timp si ii spunem soferului in ce directie vrem sa mergem. Numai ca era o problema. Deja introdusesem banii (2,5 dolari) pentru calatorie. Insa exista o solutie. Amabil cat cuprinde, soferul ne da doua „emergency tickets” pe care le putem folosi in urmatorul autobuz. Traversam, luam linia A (albastra), dam din nou peste un sofer foarte cooperant, care ne spune unde sa schimbam si ne da si el doua „emergency tickets”. In statia in care asteptam autobuzul linia D (portocalie) care sa ne duca la destinatie, ne intalnim cu un american vorbaret, ce cara o bicicleta si niste undite. A fost la pescuit si asteapta acelasi autobuz. Intram in vorba rapid. Aflam ca e pasionat de scufundari si pesti (are mai multe tatuaje „piscicole” pe bratul stang) si ca ultima oara a intrat la… apa in Australia. Tipul e chiar „cool”. Mai mult, inainte de a ne sui in autobuz ne ofera si el doua bilete de autobuz. Atata amabilitate ca in Simi Valley nu am vazut niciodata. Impresionant. Dupa o ora de la sosirea in gara Simi Valley, ajungem si la Reagan Presidential Library. Aflata in varful unui deal, biblioteca iti ofera o priveliste fantastica asupra zonei oriunde te-ai afla. Si cladirea in sine e intinsa si realizata cu mult bun gust. Bineinteles, nu lipsesc sutele de flori si arbusti. Inca o sucursala a Raiului. O sucursala in care fostul mare presedinte si actor Ronald Reagan isi doarme somnul de veci. Un loc mirific in care ai multe de vazut, incepand cu o replica in marime naturala a Biroului Oval si continuand apoi cu… Air Force One 27000, avionul cu care au zburat sapte presedinti ai SUA si care a fost adus aici la dorinta lui Reagan. Nu prea mai avem cuvinte. Fotografiem de zor si ne minunam. Intram si in fostul avion prezidential, vedem centrul de comunicatii, un laptop de prima generatie, biroul lui Reagan, bucataria aeriana, un pat, precum si carlinga in care ai senzatia ca deja zbori. Langa avion, la parter se afla si Air Marine One, fostul elicopter prezidential. Tot la Simi Valley a fost adusa si una dintre masinile cu care a mers Reagan. Avem ocazia si vedem si… Casa Alba. La dimensiuni reduse, e drept, insa realizate cu o minutiozitate de invidiat. Ne uitam la camerele luminate din… Casa Alba, la mochetele, mesele ori candelabrele miniaturale si parca ne asteptam ca din clipa in clipa sa apara vreun agent Secret Servce in miniatura ori vreo Prima Doamna… liliputana. Afara admiram si o bucata e vreo trei tone din…Zidul Berlinului, adusa special pentru Ronald Reagan. Ce mai, locul e superb si are multe de vazut. Din contemplare in contemplare, ne dam seama ca prin vis ca avem un autobuz de prins, pe cel care pleaca de aici la 1:53 pm. Nu de alta, dar la 2:42 pm pleaca trenul spre Los Angeles. Daca il ratam, mai trebuie sa mai ramanem vreo doua ore si jumatate in Simi Valley. Suntem contracronometru. Prindem autobuzul, il intrebam pe sofer unde trebuie sa schimbam, ii spunem ca suntem presati de timp, coboram la statia indicata, nu asteptam prea mult si vine autobuzul de pe linia B (rosie), care ne va duce la gara. E 2:30 pm. Soferul, un hispanic jovial, afla unde mergem si creste viteza. Nu se poate, in Simi Valley sunt numai oameni de treaba! Ne privim ceasurile cu infrigurare. 2:35 pm. Mai repede, mai iute ca vantul, por favor, domn sofer! Uff! La 2:37 pm ajungem in gara. Am reusit. In scurt timp vine si trenul.
Dupa tot acest maraton, atipim putin, dar ne trezim inainte de a ajunge in LA. Nu s-a terminat ziua. Mai e mult. De la Union Station luam metroul si dam o fuga si la Universal City Walk, un foarte placut centru comercial aflat chiar langa Universal Studios. La magazinul celor de la Dodgers (una dintre cele mai cunoscute echipe de baseball din SUA) ma simt ca pestele in apa si nu ratez ocazia de a achizitiona cateva suveniruri de profil. Cand sa ne suim in shuttle-ul care sa ne duca la statia de metrou avem o surpriza. Un tanar turmentat refuza sa se dea jos din autobuz. Lumea nu se poate sui pana nu coboara si ultimul cetatean, fie el si in stare de ebrietate. Asteptam, asteptam, tanarul nu se lasa convins de sofer (un domn cu alura de cantaret country ori de pastor mormon). Vine si un politist, ne asteptam sa iasa scantei ori niscaiva bruscari. Pana la urma tanarul coboara si arunca printre dinti un „fuckin’ pigs”. Plecam si ajungem la timp in fata la Grauman’s Chinese Theater pentru a vedea (mai bine spus zari) cum cunoscutul actor Mel Brooks primeste o stea pe Walk of Fame. E aglomeratie. Lumea s-a inghesuit sa il vada. Mel Brooks. Unul dintre actorii mei preferati de comedie. Mi-a placut mult „Silent Movie”, un film pe care l-am vazut doar o data, in septembrie 1994, si la care am ras cu suvoaie de lacrimi. As vrea sa revad filmul. In seara asta vom vedea insa un alt film la Grauman’s, in a doua seara a TCM Classic Film Festival. Un clasic al cinematografiei franceze. „A bout de souffle” sau „Breathless” in traducere americana, cu Belmondo si Jean Seberg. Iar in deschiderea filmului din 1960, oaspete special va fi chiar Jean-Paul Belmondo. Merita sa stam din nou la coada la film. Aproape de Grauman’s, un cetatean de culoare e incatusat de doi politisti. Fara tam-tam, fara urlete. Lumea trece pe langa el ca pe langa un zid. In Romania, in cateva minute ar fi venit deja patru televiziuni si 10 ziare. In LA, fiecare isi vede de treaba lui. Arestarile nu sunt evenimente de prima pagina. Sunt arestari si atat. Cu exceptia cazurilor speciale, of course.
Stam mai putin la coada pentru a vedea „Breathless”. Numai ca filmul intarzie, ca si Belmondo. Trebuia sa inceapa proiectia pe la 8 pm. In jur de 8:15 pm in fata ecranului, la o masa cu trei fotolii, apare Jean-Paul Belmondo. Va sta de vorba un sfert de ora cu apreciatul istoric de film Robert Osborne. Belmondo e primul star de cinema pe care il vedem de la mic distanta in carne si oase. Nu arata rau, in ciuda trecerii timpului. Si-a pastrat umorul, are sarm. Spune ca s-a distrat foarte bine la filmarile pentru „Breathless” si ca nu se gandea ca filmul o sa aiba cine stie ce succes. Si a avut. Lumea aplauda, incearca sa faca si poze. Numai ca fotografiatul e interzis. Reusesc totusi sa fur cateva instantanee. L-am vazut pe Belmondo. Am stat la nici 15 metri de el. Suna bine pentru un cinefil.
In zilele urmatoare aveam sa ii vedem „live” si pe Tony Curtis si pe Luise Rainer. La 85 de ani, Tony Curtis e in scaun cu rotile. Insa nu si-a pierdut tonusul. Poarta o palarie texana si zambeste des. Pe vremea cand eram la liceu, l-am invidiat pentru scena din „Some like it hot” cand o saruta pe Marilyn Monroe. Mi-as fi dorit sa nu il vad in scaun cu rotile. Fir-ar sa fie de trecere a timpului! La 100 de ani, actrita Luise Rainer se tine foarte bine. Foloseste un baston, insa are o vivacitate de invidiat. De altfel, la TCM Classic Film Festival au fost cel putin 15 actori si regizori trecuti de 80-85 de ani. Niciunul nu isi arata varsta. Pasiunea pentru film este probabil elixirul tineretii.
Sa revenim la jurnalul hollywoodiano-californian. In week-end, gratie unui prieten – Stefan – stabilit de 12 ani in California, am avut ocazia sa vedem mai multe locuri de neuitat, locuri pe care in mod normal nu am fi avut timp sa le vedem cu autobuzul ori cu trenul. Prima oprire a fost sambata in Griffith Park, unul dintre cele mai mari parcuri urbane din America, situat in nord-estul Los Angelesului, in elegantul cartier Los Feliz. Parca si vremea a complotat in week-end la reusita sejurului nostru. De sus, de la observatorul Griffith (il stiti poate din filmul „Rebel fara cauza”), se vedeau inclusiv zgarie-norii din downtown, iar undeva in dreapta se vedeau bine de tot celebrele litere „HOLLYWOOD”. Sute de oameni isi lasau masinile pe drumurile ce serpuiau spre observator si se plimbau ore intregi in parc. O incantare a naturii. De la Griffith Park am ajuns apoi pe una dintre cele mai scumpe strazi din lume – Rodeo Drive, unde preturile din magazine cer conturi consistente si unde nu prea ai ce cauta cu privitul daca nu te ocupi cu cumparatul. Nu aveam cum sa nu mergem si la Santa Monica, pe malul Pacificului. Un oras cu plaje cu nisip extrafin, demn de „Baywatch”, cu un ponton ca-n filme pe care se afla si un mic parc de distractii, cu oameni veseli si degajati, cu copii care se balacesc in apa rece (ce mai conteaza temperatura la asemenea peisaje?), cu cladiri placute si cu restaurante care mai de care mai atractive. Ne-am oprit sa mancam intr-un restaurant thailandez. Chiar inainte de a sosi preparatele, ne-am dat seama ca l-am ratat pe… Kurt Russell. Faimosul actor trecuse prin spatele nostru, isi comandase ceva la pachet si plecase in viteza. Mancarea delicioasa (pui cu alune, orez si ardei) ne-a facut sa uitam de starul neimortalizat. Ca siesta, ne-am plimbat la lumina serii pe 3rd Street Promenade, unde spectacolul strazii este fascinant seara. De la dansatori de nota 20 pana la artisti rock ori imitatori de Michael Jackson, pana la predicatori ai Bibliei ori ai Coranului, totul are culoare si atrage multi trecatori. Santa Monica e un loc in care ne-am dori sa revenim.
Seara zilei de sambata am incheiat-o… noaptea tot la film, cu „Saturday Night Fever”. Am revenit la hotel pe jos si nu ne-am simtit niciun moment in nesiguranta. Asta desi se stie ca in LA sunt peste 230 de gang-uri, e drept cele mai multe in estul orasului. Repet insa, am avut un sentiment de mult mai mare siguranta decat in alte orase europene ori din Romania. Aici Politia isi face treaba, e stiuta de frica. Bineinteles, cu conditia sa nu te aventurezi in „Gangsta’s Paradises”.
Duminica ne-a asteptat un periplu mai lung. Am coborat pe coasta mai intai pana la plaja La Jolla, un loc foarte cautat de surferi si cu un nisip pe care mai multi pescarusi se apucasera sa sterpeleasca mancare din proviziile unor turisti. De aici am mers mai departe la San Diego, un oras placut si foarte cautat de turisti. Iar dupa o plimbare mai lunga aproape de port, ne-am oprit la un restaurant tipic american – „The Yard House”. Este restaurantul (si reteaua de restaurante) cu cea mai mare varietate de sortimente de bere din lume. Alaturi de un hamburger urias de curcan si de o portie de cartofi pe masura cu care m-am luptat din greu (va spuneam ca totul e „big” la americani) am baut aici cea mai buna bere din viata mea –„Samuel Adams”, o licoare cu un gust clasic si nou in acelasi timp ce ti se fixeaza pentru mult timp in papilele gustative. Pacat ca nu se gaseste si la noi…
Mai aveam o seara din periplul in Los Angeles si California. Am petrecut-o pe drumul de intoarcere, pe freeway (pe autostrazile americane viteza maxima e de aproximativ 110 km/h, mai putin ca la noi), am prins si un filtru al politiei care cauta emigranti mexicani si am ajuns la timp la petrecerea de final de la hotel. Eram obositi, dar ne doream sa mai stam macar… cateva luni acolo.
Dimineata, la micul dejun de la „25 Degrees”, de la radio se auzea „Let’s forget about tomorrow” a lui Frank Sinatra, asta probabil ca sa ni se rasuceasca si mai mult cutitul in rana cauzata de plecarea din oras.
Los Angeles-ul ne-a cucerit, ne-a „virusat”, ne-a facut sa-i promitem precum unei ibovnice sarmante ca ne vom mai vedea.
If ain’t LA, ain’t nothing.
Pericol Public 