Monthly Archives: Mai 2012

Regatul berii de calitate are sucursală la Piteşti

 

 

PENTRU CUNOSCĂTORI. Deschis din această lună într-o casă de epocă pe strada Ţepeş Vodă, pub-ul Beermingham este singurul din oraş care comercializează exclusiv bere din străinătate, oferta sa cuprinzând 55 de sortimente speciale din Germania, Belgia, Cehia, Anglia şi Scoţia. Un loc special, ca şi tinerii săi patroni.

Ştiaţi că din această lună în Piteşti există un loc unde este în fiecare zi… cod galben? Nu, nu vă gândiţi la fenomene atmosferice cu localizare… preferenţială. Locul de care vorbesc are tot timpul cod galben, sau blond, sau arămiu, sau brun, după preferinţe. Nu este locul taifunurilor, ci Regatul berii de calitate. Gata, e timpul să las suspansul şi să vă spun că locul pe care l-am descoperit cu mare plăcere este pub-ul Beermingham (frumos joc de cuvinte, nu?) şi este singurul din Piteşti care comercializează exclusiv bere din străinătate. 

Beermingham e diferit de toate pub-urile clasice din Piteşti. Începând de la localizare, pe o stradă liniştită unde sunt numai case (Ţepeş Vodă, nr. 11), la doar câteva sute de metri de Centru, într-o casă de epocă ridicată la 1935 şi reabilitată în două luni de tinerii patroni ai berăriei-pub. Apropo de management, înainte să intru în Beermingham, eram curios peste ce tip de patroni voi da: scorţoşi, cu gândul la cifre de afaceri şi profituri, cu fişe, distanţi sau… altfel în cel mai bun şi interesant sens al cuvântului? Din fericire, Costin Munteanu (32 de ani) şi Bogdan Georgescu (26 ani) se încadrează în ultima categorie, atât de rară şi necesară. E prânz şi răcoarea din pub se asortează perfect cu o bere bună. Interiorul este plăcut, ca şi scaunele înalte din lemn de la bar. Şi tocmai de pe acele scaune – doar suntem într-un pub, nu? – alegem să stăm la un pahar de vorbă şi de bere cu Costin şi Bogdan. Încă de la primele replici avem senzaţia că ne ştim de-o viaţă şi asta nu din cauza… primei beri degustate, una nefiltrată, rece şi bună de la Andechs. Doi tineri cu iniţiativă, idei şi multă putere de muncă, Costin şi Bogdan sunt antonimul patronului de tip balcanico-românesc, focalizat pe evaziune, şmecherie şi profit. Ce mi-a plăcut din prima la oamenii ăştia este faptul că le place berea de calitate şi că au o cultură solidă a berii. Îţi pot vorbi ore în şir fără să te plictisească despre zeci şi zeci de sortimente şi originile lor, despre combinaţii, arome şi concentraţii.  „Berea trebuie vorbită, descoperită”, spune Costin. Şi asta nu este tot. Costin şi Bogdan sunt şi cei care servesc clienţii, alături de o tânără, Oana. La Beermingham puteţi găsi nu mai puţin de 55 de sortimente de bere din Germania, Belgia, Cehia, Anglia şi Scoţia. Iar varietatea este teribil de ispititoare. Aici poţi degusta o bere belgiană cu 11% alcool (Kasteel Tripel), bere cu cireşe sau din grâu, dar şi una făcută la mănăstire (Maredsous). Toate berile sunt 100% naturale, iar preţurile variază între 7 şi 15 lei.

Piteştean get-beget, Costin a terminat Inginerie Mecanică şi în afară de pub, mai face şi programare şi design pe calculator. Bogdan este născut la Fieni şi are studii de Administraţie Publică şi Traduceri. Pe cei doi îi leagă o strânsă prietenie de peste şapte ani (au petrecut mai mulţi ani şi în Capitală). Au investit peste 10.000 de euro în pub, iar Costin ne spune: „Am făcut acest pub pentru că ne place berea străină pe care o beam în pub-ul Beer O’Clock din Bucureşti şi doream să avem aşa ceva şi la Piteşti. La noi sunt bineveniţi oamenii care consumă bere. Nu am conceput pub-ul pentru bacşişuri, ci pentru pasionaţii de bere.”

Între timp, Bogdan ne îmbie să degustăm Bengal Lancer, o bere englezească arămie India Pale Ale cu un gust puternic în sensul bun, o bere „în care concentraţia de hamei e mai mare”. Gustul chiar are un echilibru bun între malţ şi hamei. Iar degustatul se „asortează” cum nu se poate mai bine cu muzica de jazz care se aude în surdină.

 

Marea surpriză… nefiltrată la draft

 

La Beermingham, clienţii pot opta inclusiv pentru bere la draft. „Ştiu, există acea percepţie în rândul multora că berea la draft e mai proastă, e mai diluată. Hai să îţi dau să guşti ceva”, îmi spune Bogdan în timp ce îmi pune în faţă un pahar de bere nefiltrată germană Ankerbrau. Iar surpriza este totală. O bere la draft pur şi simplu încântătoare, parfumată, inclusiv cu note de banane şi fără să îşi piardă acel gust de bere nefiltrată clasică. Sincer să fiu, nu mă aşteptam vreodată să beau o bere nefiltrată la draft atât de bună.

Surprizele plăcute sunt de fapt o constantă la Beermingham, locul unde berea de calitate este la ea acasă.

 

Anunțuri

Dan Puric: „Oamenii normali au ajuns deja o sectă în România”

Săptămâna trecută, m-am îmbogăţit spiritual de două ori. Prima oară, pentru că am avut rara ocazie să îl ascult şi să îl văd timp de două ore pe unul dintre românii mei preferaţi, inegalabilul Dan Puric, susţinând conferinţa „Despre demnitate” la Teatrul „Al. Davila”. M-am îmbogăţit spiritual a doua oară pentru că am reuşit să realizez un interviu special cu Dan Puric, o personalitate proteică şi un interlocutor rasat

 

În comunism, condiţia artistului era una de lagăr. Care mai este condiţia artistului la ora actuală?

E o condiţie prostituată, ca să zicem aşa. Adică e tentat să se prostitueze, pentru că a intrat într-un imperiu economic fără scrupule. Înainte, el era instrumentalizat, era folosit, era manipulat în scopuri ideologice. Partidul era unic, puterea era monocefală. Odată distrus, el s-a disipat. Şi atunci au apărut partiduleţe care nu mai sunt interesate de propagandă ideologică, şi artistul nu mai poate să fie instrumentalizat. Şi atunci a fost lăsat de capul lui, pe singurele culoare unde poate să mulţumească mulţimile, cum ar fi telenovelele. Doi, s-a născut o generaţie de tineri artişti destul de nemobilată interior – în sensul românesc şi creştin – şi atunci trăim în plin proces de degenerare din interior. Filmele care s-au făcut şi care chiar au fost premiate şi care sunt nereprezentative pentru sufletul nostru, sunt, într-un fel, dovada unor infirmităţi sufleteşti. N-aş vrea să spun mai mult, pentru că printre tinerii creatori vor fi şi oameni de valoare şi nu e bine să complexezi. Dar un semnal de alarmă trebuie tras: aşa, nu! Sub nicio formă!

 

A atins cultivarea instinctelor gregare paroxismul în România?

Nu, încă mai are. Dacă vrei să duci un om la dimensiuni primitive, mergi pe aceste instincte gregare. Arta nu mai e de tip meditativ, nu mai trebuie să gândeşti, nu mai trebuie să visezi şi atunci se taie dimensiunea asta.

 

Cât va mai continua imbecilizarea României?

Până la colonizarea ei totală. Planurile sunt făcute ca să nu mai aibă rezistenţă, să nu mai aibă un feed-back. Îl loveşti pe om în statutul moral, în identitate, în valori. Dar eu cred că nu va fi aşa. Există în poporul acesta român o piatră incoruptibilă, care este creştinismul acesta profund, nu cel arătat la televizor. Printr-un dezastru vom trece, asta este clar.  

 

Cât de departe sau cât de aproape este ziua în care oamenii normali vor ajunge o sectă în România?

Am ajuns deja. De exemplu, o domnişoară de la o televiziune a spus că creştinii din România sărbătoresc. România este creştină. Putea să zică: „ateii din România” au alte chestii, sau alte religii. A făcut din majoritate un fel de chestie exotică.

„Acum este la modă indiferenţa faţă de România”

 

Câţi oameni sunt făcuţi de Dumnezeu şi câţi se trag din maimuţă pe meleagurile noastre?

Pe mine m-a întrebat fiul meu când avea cinci ani: „Tata, pe om l-a făcut Dumnezeu sau se trage din maimuţă?” I-am zis: „Pe om l-a făcut Dumnezeu, dar sunt câţiva care se trag din maimuţă. Ţi-i arată tata mâine la teatru”.

 

Care este compoziţia substanţei frumoase din care e făcut românul?

Eu cred că nu este o compoziţie şi o substanţă. Eu cred că este o stare. Versul care ar ilustra cel mai bine adânca credinţă şi aparenta pasivitate a acestui popor este versul acela popular: „Dumnezeu pare că doarme/  Cu capul pe-o mânăstire/   Şi de nimeni n-are ştire.”

 

Până în 1989, era la modă „Cântarea României”. Ce e acum la modă: înjurarea sau ignorarea României?

Este la modă indiferenţa. A fost o perioadă cu intelectuali de tip trădători, care au înjurat ideea de a fi român, instinctul românesc; şi-au făcut treaba. Acum este indiferenţa. Avem aşa o fantoşă: cică să fii european. Noi suntem de mult europeni şi nici nu ţin foarte mult la chestia asta. Dar respect foarte mult cultura Occidentului, spiritul, dar acestea sunt lucruri apuse; astăzi nu mai vin lucruri de tipul acesta. Acum vin foarte multe gunoaie, foarte multe lucruri rele. Şi trebuie să fim cu compasiune şi cu ajutor frăţesc pentru fratele nostru occidental. Pentru că şi el este supus unui proces de cooperativizare agricolă. Adică eu vorbesc de cinismul occidental politic, nu vorbesc de fratele meu creştin de dincolo sau chiar necreştin, de fratele german, european, care sunt şi la nivel de conştiinţă nişte oameni chinuiţi de grădina asta zoologică ce li se pregăteşte.  

 

Amintiri din cel mai frumos Infern

„Love is in the air”, spune Cat Stevens într-o melodie celebră. Parafrazându-l, am putea spune că, săptămâna trecută, dragostea pentru fotbal a fost la Bucureşti în aer, pe gazon, în tribune, peste tot. „Vinovată” fără drept de apel şi de recurs a fost finala UEFA Europa League. Evenimentul care a făcut ca, timp de mai multe zile, Bucureştiul să fie „mica Spanie”, nu „micul Paris”. Iar, ca microbist înfocat şi ziarist, să ai şansa să vezi o asemenea finală, să pătrunzi în culisele ei şi să ai acces în zone „ferecate” multora, înseamnă mai mult decât o şansă, înseamnă o experienţă incredibilă, de ţinut minte pe termen nelimitat. Şi chiar aşa a fost…

Îmi place fotbalul spaniol, îmi place roşul, îmi place pasiunea pentru viaţă şi spectacol a ibericilor. Iar miercurea trecută am primit „porţii” generoase din toate aceste plăceri.

Am ajuns în Bucureşti cu aproape 12 ore înaintea finalei dintre Atletico Madrid şi Athletic Bilbao şi asta pentru că doream să colectez un „geamantan” plin cu amintiri şi clipe unice dintr-o zi şi o finală „muy especial”, vorba conaţionalilor prinţului Felipe.

Până şi drumul în microbuzul ce m-a dus în Capitală a avut „parfum” de finală. Asta şi pentru că jumătate dintre pasageri mergeau la meci şi nu au încetat să chibiţeze pe toată durata drumului.

De cum am ajuns în Piaţa Constituţiei, unde se aflau fanii foarte entuziaşti şi plăcuţi ai lui Bilbao, am avut pentru câteva clipe senzaţia că m-am „transferat” în Spania.  Deşi până la meci mai sunt ore bune, „febra” finalei deja se simte cât cuprinde. Iar, pentru suporterii basci, echipa e o adevărată religie. „Pentru noi, Athletic e mult mai mult decât o pasiune, e o parte din inima noastră şi asta se transmite tuturor generaţiilor”, îmi spune Fernando, un fan de 58 de ani, având la activ peste 400 de deplasări cu echipa.

 

Adversari, nu şi duşmani

 

La câţiva metri de zona fanilor lui Bilbao, dau peste mai mulţi suporteri ai lui Atletico Madrid. Sunt familii întregi, îmbrăcate elegant şi cu… fularul echipei la gât. La un moment dat – ce imagine superbă! – se întâlnesc câţiva suporteri madrileni cu „socios” basci şi stau de vorbă amical, fără urmă de ură. „Suntem adversari în fotbal, nu şi duşmani”, răspunde privirii mele impresionate Luis, fan al madrilenilor din fragedă pruncie.

Îmi continuu periplul prin Bucureşti, devenit „oraşul fotbalului european”, pentru o zi. La un moment dat, pe lângă fanii spanioli trece o cerşetoare cu un căţel în… lesă. Un personaj din alt… film în toată această frumoasă nebunie fotbalistică. Se opreşte câteva clipe rătutită şi se uită ca la „alieni” la toată această… maree roş-albă.

 

Un Colosseum ultramodern  

 

Nu mai am răbdare. Vreau să fiu cât mai aproape de „locul faptei” (a se citi Naţional Arena), deşi este de abia ora 12.30 trecute. Plouă uşor, însă stropii anemici sunt doar o efemeridă şi parcă nici ei nu au curaj să se pună rău cu… finala Europa League. Dovada? La nici cinci minute după ce ies din staţia de metrou de la Piaţa Muncii, ploaia este deja la trecutul apropiat.

Pe măsură ce mă apropii de Arena Naţională, numărul fanilor lui Bilbao de pe Bulevardul Basarabia creşte direct proporţional. Sunt deja peste 2.000. Cântă, vorbesc febril, zâmbesc, creează o atmosferă tonifiantă. La fel ca şi suporterii lui Atletico, ajunşi deja la intrarea dinspre Bulevardul Pierre de Coubertin.

Cum am ajuns extrem de devreme, am tot timpul să iau Arena Naţională şi împrejurimile ei la analizat. Privit de afară, stadionul îţi dă senzaţia unui uriaş inexpugnabil. Însă e doar o aparenţă. Uriaşul te lasă să îi explorezi multe dintre zone. Asta, bineînţeles, în funcţie de zonele de acces pe care le ai pe acreditare.

Şi aici UEFA dă dovadă de o organizare impecabilă. Fiecare uşă de acces, fiecare culoar are la intrare un afiş cu numărul zonei. Şi sunt nouă zone în total. Timp de mai bine de o oră, explorez stadionul ca un turist străin. Urc sute de trepte, mă plimb pe fiecare dintre cele trei niveluri, mă mai şi… rătăcesc şi, în cele din urmă, ajung sus de tot, la etajul 3, de unde priveliştea e o încântare. Deşi foarte abrupte, tribunele oferă o vizibilitate excelentă de oriunde te-ai afla. Ce să mai vorbim, terenul şi tribunele – deşi, deocamdată, aproape goale – te duc cu gândul la un Colosseum ultramodern unde se vor duela cei 22 de fotbalişti care vor să fie „conquistadorii” Europa League.

 

Vecin de masă cu Viorel Moldovan

 

După o primă „repriză” de cercetat stadionul, ajung la subsol, acolo unde se află Centrul Media. Iar la masa unde îmi aştern primele impresii-schiţe, îl am vecin pe fostul mare fotbalist Viorel Moldovan, analist la finală pentru o cunoscută televiziune. Intrăm inevitabil în discuţie despre cele două adversare. „Văd un plus pentru Atletico Madrid, au mai multă experienţă şi un golgheter de excepţie, pe Falcao”, îmi spune fosta vedetă a „naţionalei”. O frază profetică, spusă cu câteva ore înainte de partidă.

Şi Centrul Media e un microunivers extrem de interesant. Şi cum eu mă dau în vânt după aglomeraţia şi forfota umană (sunt un „agorafil”, recunosc), aici chiar mă simt în largul meu. Centrul Media e un plăcut… Turn Babel, în care în dreapta auzi doi greci vorbind mai repede ca…Ilie Dobre, în stânga – un englez cu barbă albă şi faţă roşie tastează tacticos la laptop, iar în faţă – doi japonezi îşi văd de lucru la articole, fără să scoată mai mult de 15-20 de cuvinte pe oră. Bineînţeles, cei mai vorbăreţi sunt jurnaliştii spanioli.

 

Pasiunea de dincolo de pantofii ponosiţi

 

Printre suporterii lui Atletico Madrid care ajung în tribune după ora 19 zăresc şi un fan în culorile roş-albe, dar cu pantofii extrem de ponosiţi. L-a costat mult drumul, fără îndoială, dar pasiunea pentru echipă care i se degajă de pe chipul obosit, dar fericit, bate orice condiţie umană şi socială.

Iar ataşamentul fanilor faţă de una dintre cele două echipe a atins paroxismul în timpul finalei. Corurile celor două galerii, peste 20.000 de voci, mi-au asurzit urechile, dar, în mod paradoxal, combinate cu fantasticele senzaţii vizuale date de miile de tricouri, eşarfe şi steaguri agitate non-stop, m-au impresionat în cel mai înalt grad. Sau, ca să folosesc un oximoron, m-au făcut să cred că am ajuns în cel mai frumos Infern.

Ce galerii, ce meci, ce atmosferă! Epitetele sunt insuficiente în faţa unui asemenea spectacol. Mi-aş fi dorit ca meciul să mai ţină încă vreo câteva ore cu o asemenea atmosferă. E drept că în tribunele ocupate de fantasticii fani ai lui Atletico, spectacolul a mai ţinut încă o jumătate de oră după finală.

Vecin cu mine la masa presei, jurnalistul madrilen Domingo Garcia de la cotidianul „La Razon” scria, la un moment dat, pe laptop: „Dacă fotbalul înseamnă goluri, atunci fotbalul e Falcao”. Parafrazându-l, aş putea spune că, dacă fotbalul înseamnă splendoare în tribune, atunci fotbalul este Atletico Madrid şi Athletic Bilbao.