Monthly Archives: Octombrie 2013

Casa din scaun cu rotile şi iarbă udă

Reportaj Femei fara locuinta Reportaj Femei fara locuinta (10) Reportaj Femei fara locuinta (1) Reportaj Femei fara locuinta (2) Reportaj Femei fara locuinta (7)# Născută fără picioare, ţintuită de 37 de ani într-un scaun cu rotile şi suferind de handicap de gradul I, Alexandrina Militaru a fost evacuată abuziv în urmă cu două luni împreună cu mama ei (care nu mai are de câţiva ani o ureche) din blocul Coremi din Piteşti

# De atunci, cele două îşi petrec nopţile fie pe iarba udă de lângă Teatrul Al. Davila, fie pe o bancă

 

Bună dimineaţa! Aţi dormit bine, nu? V-aţi băut cafeaua, v-aţi luat micul dejun, v-aţi odihnit într-un pat confortabil, la o temperatură adecvată. Iar apoi aţi plecat la serviciu. Ce lucruri banale, nu-i aşa?  Şi ca să continuăm în acelaşi registru, poate că după-amiază veţi face o plimbare pe Centru, aşa de relaxare. Iar mulţi dintre dumneavoastră veţi trece prin zona dintre Teatrul Al. Davila şi Biserica Catolică. Fără să vreţi, paşii vă vor purta şi pe lângă o fată fără picioare care stă în scaun cu rotile, având-o alături pe mama sa. Fără îndoială că nu vă veţi opri şi vă veţi zice în gând, eventual şi cu un rictus dezaprobator: ”Alţi cerşetori…” Vă veţi uita la cele două cu o curiozitate morbidă, ca la două ciudăţenii ale naturii umane. Nu vă pasă, nu vă interesează. Mergeţi nepăsători mai departe. Poate că nici nu vă daţi seama – în caz că a plouat cu o seară înainte – că cele două sunt ude până la piele. Veţi scoate eventual o expresie de mirare când le veţi vedea îmbrăcate cu mai multe rânduri de haine, de parcă am fi la Cercul Polar. De ce atâtea haine pe ele? Când nu ai adăpost şi în loc de saltea stai pe iarba udă ori pe banca rece ca un cavou şi când în loc de tavan ai deasupra un copac cu frunzele rarefiate prin care ploaia trece în voie, când pe nimeni nu mai interesează soarta ta, nopţile sunt al naibii de dure. De mai bine de două luni, cerul impasibil e singurul acoperiş pentru doamna Alexandrina Militaru (57 de ani) şi fiica sa Constanţa Mihaela (37 de ani). Restul e nepăsare, multă nepăsare, din partea tuturor…

 

”Administratorul de la COREMI ne-a vândut camera pentru o maşină mică”

 

Poate că le-aţi văzut de multe ori până spre sfârşitul verii pe cele două pe Centru, în zona patiseriei Georgi. Erau vremuri un pic mai puţin triste pentru ele. Pe atunci încă locuiau în ”celebrul” cămin COREMI din Prundu, cunoscut pentru numeroasele bătăi şi scandaluri din ultimii ani. De bine de rău, aveau o cameră, chiar dacă nu se putea vorbi de condiţii tocmai salubre. După care totul s-a năruit. Au fost date afară de administrator,  li s-au aruncat hainele. Fără milă, fără compasiune. După cum spune doamna Militaru, ”administratorul Nicolae Pavel ne-a vândut camera pentru o maşină mică.” Nu este pentru prima oară când vin acuze de abuz la adresa lui Nicolae Pavel. Poate că acuza e adevărată, poate că nu. Indiferent însă care ar fi motivul, cum poţi să dai afară fără nicio jenă două fiinţe fără niciun ajutor, două fiinţe cu dizabilităţi care nu se pot apăra, care nu pot reacţiona? Aşa prevede legea? Dar legea umană ce prevede? Dar legea empatiei? Ce e trist e faptul că deşi e în administrarea Primăriei Piteşti, blocul COREMI e un fel de stat în stat.

Le-am ”vizitat” pe Alexandrina şi Constanţa Militaru sub cerul liber într-o dimineaţă nefiresc de rece, după ce cu o noapte înainte plouase. Din scaunul cu rotile, privindu-ne de sub o căciulă de iarnă, îmbrăcată cu un hanorac portocaliu şi având micile cioturi ce ţin loc de picioare acoperite cu o pătură udă, Constanța Militaru mă priveşte cu un aer resemnat, de om consolat cu destinul său. Fata nu are nici cel mai mic mijloc de a se opune destinului. Nici nu ar putea. Nu e pe propriile picioare. Nici la propriu nici la figurat. Nici nu poate vorbi. Când vrea ceva, scoate nişte sunete pe care doar mama ei le poate desluşi. Precum puii neajutoraţi din junglă. Trist, înfiorător de trist… Jean Jacques Rousseau spunea că oamenii se nasc egali, dar societatea îi schimbă. Îl contrazic. Oamenii se nasc al naibii de inegali, iar societatea îi poate schimba în mai bine sau în mai rău. Sau nu îi mai poate schimba deloc.

Născută fără picioare şi având handicap de gradul I, Constanţa Militaru are o pensie de doar 230 lei. Tatăl ei a murit acum opt ani. Mai are un frate, Alexandru, şi el infirm, care stă mai mult prin gară. Mama ei a lucrat 18 ani la Rolast, după care a trebuit să iasă la pensie pe caz de boală. Cu un ochi nu mai vede bine, iar urechea dreaptă… nu mai e. În locul ei este doar o mică masă de carne şi vase de sânge. Are o pensie de 670 lei.

 

Aurolacii i-au tăiat buzunarul gros de la pantaloni, crezând că are bani. Avea doar nişte… iconiţe şi cărticele de rugăciuni

 

Având pe cap un fular, doamna Alexandrina Militaru pare desprinsă mai degrabă dintr-un peisaj siberian, decât dintr-unul temperat-continental. Dârdâie de frig: ”Azi-noapte am stat pe o bancă, nu am dormit nici măcar o oră, mi-am pus fata acolo şi am păzit-o. Ne e frică de aurolaci.” O întrebăm dacă s-a interesat cineva de soarta lor în cele mai bine de patru săptămâni de când stau pe iarbă sau pe bănci: ”Nimeni nu s-a interesat de noi. Am fost în audienţă la domnul primar, dar ne-a spus că nu are camere.”

Apropo de interes, singurii care s-au ”interesat” de cele două femei au fost nişte poliţişti locali care – îndobitociţi de nişte legi seci – au vrut să le izgonească din Centru.  Nu au reuşit. Biserica Catolică e la doi paşi de ele, însă nimeni de acolo nu le-a băgat în seamnă. Cum rămâne cu cuvintele Mântuitorului: ”Să iubeşti aproapele tău ca pe tine însuţi”? Şi catolicismul are ignoranţii lui…

Doar cei de la Florăria Protheea au fost receptivi la suferinţa lor şi le-au lăsat să stea de mai multe ori sub copertina magazinului.

Alexandrina Militaru ne arată buzunarul stâng de la pantalonii ponosiţi. E tăiat parţial: ”Într-o noapte, nişte aurolaci ne-au atacat. Au văzut buzunarul plin şi au crezut că am bani. L-au tăiat. Însă acolo nu aveam bani, ci doar nişte iconiţe şi nişte cărticele de rugăciuni.” Credinţa nu a părăsit-o însă niciodată. Doamna Militaru scoate conţinutul buzunarului. Cărticelele de rugăciuni sunt pline de apă, iar zeci şi zeci de rânduri de abia se mai văd. Cuvântul Domnului s-a diluat…

La un moment dat, pe lângă noi trec o femeie cu părul roşcat şi nepoţica ei. Se uită ciudat de tot la cele două femei bătute măr de soartă, de parcă ar fi văzut cine știe ce animale bizare la Zoo. Pensionara roşcată nici nu schiţează vreun gest de a se căuta în buzunar după mărunţiş. De altfel, timp de aproape o jumătate de oră cât am stat de vorbă cu doamna Militaru, dintre zecile de oameni ce au trecut pe lângă noi, o singură persoană a scos o monedă de 50 de bani. Atât.

Am trecut pe lângă cele două femei şi astăzi. Dormeau într-un fel de intrând de la teatru. Doamna Militaru, înfăşurată în mai multe haine pe cimentul plin de apă, iar fiica sa, în scaunul cu rotile, în voia ploii şi a vântului la fel de rece şi impasibil ca şi toţi cei care treceau pe lângă ele… 

Asta e mărinimia Piteştiului. Piteşti, oraşul în care Primăria dă 500.000 de euro pentru un adăpost pentru maidanezi, oraşul în care câinii comunitari cu colţi sunt mai importanţi decât oamenii fără colţi şi fără sprijin. Piteşti, oraşul în care averile cumulate ale consilierilor locali depăşesc milioane de euro şi în care aceiaşi consilieri locali sunt de o mie de ori mai interesaţi de dimensiunea declaraţiilor de avere, decât de declaraţiile de caritate.

Deocamdată, într-un oraş în care primarul Pendiuc şi politicienii îşi aduc aminte de nevoiaşi prin intermediul unor pungi cu daruri schiloade doar de Crăciun şi Paşte, Constanţa şi Alexandrina Militaru continuă să trăiască în ”casa” din scaun cu rotile şi iarbă. Centrul Piteştiului e Golgota lor. S-ar putea să nu mai prindă iarna… Piteştenii – şi nu numai ei – pot dovedi că nu au suflet în procent minoritar ajutându-le să îşi găsească o cameră, fie ea cât de mică. Vă pasă?

 

 

 

 

Anunțuri