Monthly Archives: Noiembrie 2011

Nu aduce anul ce aduc adevăraţii covrigi de Buzău de la Boromir

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la covrigii de Buzău de la Boromir primul gând care îmi vine în minte este acela că aceşti covrigi sunt cel mai bun remediu împotriva egoismului, sunt covrigii pe care pur şi simplu nu poţi să-i mănânci singur, sunt covrigii-bucurie pe care îi împarţi cu dragă inimă. De fiecare dată când deschid o pungă cu covrigii de Buzău de la Boromir, o voce interioară îmi spune: Împarte-i cu toată lumea! Şi aşa fac. În plus, pentru mine aceşti covrigi sunt o dovadă clară că prietenii-covrigi de Buzău de la Boromir la nevoie se cunosc. Graţie lor am avut acum o săptămână o zi cu adevărat de ţinut minte pe termen lung. Eram prin Piteşti cu diferite treburi de serviciu când la un moment dat am intrat pe o stradă cu trafic pietonal aproape zero, o stradă în care câinii maidanezi şi-au făcut mai multe „sucursale”. Deşi am o teamă viscerală faţă de maidanezi – mai bine mă laşi noaptea în Bronx decât în faţa unei haite – am păşit totuşi pe acea stradă. Nici nu făcusem câţiva paşi când am auzit aproape de mine un mârâit care nu suna deloc a invitaţie la prietenie. La nici doi metri de mine, de sub o maşină abandonată, îşi făcuse apariţia un maidanez mai negru ca noaptea. Iar colţii şi privirea sa deloc docilă îmi indicau că pantalonii mei sunt o ţintă precisă şi că ar putea fi „tunaţi” împreună cu coapsa de o muşcătură puternică. Nu aveam spray paralizant la mine, nici picioarele nu mai doreau să fugă, nici vorba blândă nu avea efect. Părea o situaţie fără ieşire, iar dacă aş fi strigat după ajutor mi-aş fi compromis mândria masculină. La un moment dat, mi-am adus aminte că în rucsac am o pungă cu covrigi de Buzău de la Boromir. Puteau fi antidotul şi salvarea mea. Cu mâinile tremurând din greu, am scos punga fără să fac mişcări bruşte, precum un infractor care predă arma la vederea unui poliţist american. Câinele menţinea poziţia faţă de mine, dar mârâitul nu se oprise. Eram ca doi cowboy la duel, unul biped şi fără colţi şi altul patruped şi cu mulţi colţi de înfipt în picioarele adversarului. Am deschis punga fără să îl pierd pe maidanez din ochi şi am scos doi covrigi de Buzău de la Boromir. I-am pus încet pe asfalt şi am făcut doi paşi în spate. Maidanezul-pericol public s-a apropiat încet. Acum era în faţa a două ispite: piciorul meu şi covrigii de Buzău de la Boromir. S-a uitat cu atenţie la covrigi, a făcut gura mare şi… i-a înghiţit cât ai zice „covrig”. I-a mestecat cu voluptate şi după câteva zeci de secunde privirea i s-a metamorfozat ca prin farmec, de parcă tocmai ar fi trăit un orgasm culinar. Tocmai împărţisem cu el o parte dintre covrigii de Buzău de la Boromir. Iar maidanezul-inamic devenise subit maidanezul-amic. A început să se gudure pe lângă mine de parcă eram prieteni din copilărie precum Mowgli şi Baghera. Ba chiar m-a lipit de piciorul meu stâng fără nici cel mai mic gând de a îl „degusta”. Ca bonus, i-am mai dat încă doi covrigi de Buzău de la Boromir, după care am înfulecat şi eu unul. De la frică trecusem la foame, iar un covrig de Buzău de la Boromir era soluţia ideală pentru stomacul meu care începuse să îmi dea bipuri repetate. Şi eu şi maidanezul eram fericiţi. L-am mângâiat pe spate şi i-am promis din priviri că „I’ll be back”, însă fără gânduri… terminatoare. Am coborât pe strada aproape pustie şi după alte câteva sute de metri am văzut un aurolac cu o privire dezamăgită lângă o ghenă de gunoi. Nu găsise nimic de înfulecat, iar privirea lui cerea ceva de mâncare. Mai aveam destui covrigi în punga magică de la Boromir, aşa că am decis să îi dau lui pe toţi, să îi împart din toată inima. I-a luat cu o privire plină de recunoştinţă şi a început să-i mănânce cu febrilitate. Dacă ar fi fost american, mi-ar fi spus: „You made my day”. Mi-am continuat drumul, bucuros că făcusem două suflete fericite. Însă îmi lipsea ceva.  Deja mi se făcuse dor de covrigii de Buzău de la Boromir. Aşa că am oprit la primul magazin şi mi-am luat o nouă pungă. Era clar. Eram dependent de covrigii de Buzău de la Boromir. Iar mai plăcută dependenţă culinară ca asta nici nu se putea. Dependenţa pe care o împarţi cu plăcere cu ceilalţi, oricine ar fi ei.

Cui îi e dor de cozi?

Mai ţineţi minte vremurile când se stătea la coadă aproape pentru orice? Eu unul recunosc deschis că cele mai multe cozi la care am stat au fost la cinematograf. Erau alte vremuri atunci, erau timpurile când cinematograful era cea mai mare distracţie şi când filmele cu Florin Piersic, Errol Flynn ori Alain Delon erau la mare căutare. Nu ştiu alţii cum sunt, nu am stat la coadă la pâine ori la lapte, dar cozile la film au avut pentru mine un farmec inefabil. După Revoluţie, am mai stat o singură dată la coadă, prin mai 1990: la fostul magazin „Unic” aduseseră ciocolată din Ungaria şi fiecare client putea cumpăra doar câte cinci tablete a 100 de grame. Am stat vreo patru ore la o coadă de vreo 500 de persoane şi, până la urmă, am cumpărat mult râvnitele trofee dulci. Au trecut mai bine de 21 de ani de atunci…Cozile în România au devenit o raritate. Înainte, erau cozi şi, cu o „pilă” sau două, mai găseai diferite produse şi fără să stai la rând. Acum nu mai sunt cozi, sunt produse din belşug, dar salariile nu mai au puterea de cumpărare de pe vremuri. Cu toate astea, în ultimii ani a apărut o nouă specie de…cozi. E vorba de cozile care se formează la diferitele inaugurări de supermarketuri şi magazine de haine, unde clienţii sunt ademeniţi cu alimente de proastă calitate la „superofertă” ori diferite articole de îmbrăcăminte cu preţ…de preţ. Şi cum reminiscenţele cozilor de odinioară nu s-au stins, românul stă bucuros şi hulpav la noul tip de cozi, doar-doar i-o ieşi vreo sticlă de ulei gratis sau o pungă de zahăr la… micropreţ. Ce mai contează înghiontelile, pumnii şi ţipetele celorlalţi participanţi la „ritualul” cozilor? Dacă iese ceva gratis, merită să stai. Indiferent de preţul plătit… Cui îi e dor de cozile de altădată? Celor care stau la cozile de la inaugurările de azi.