Monthly Archives: Iunie 2012

Degustare de bere de foarte bun… gust la Beermingham

Îmi place berea, pe care, ca şi Chinezu, o consider o licoare minunată din foarte multe puncte de vedere şi o încântare pentru papilele gustative. Iar în ultimii doi ani am început să caut să descopăr diferite tipuri de bere şi să le descopăr tainele, ingredientele şi poveştile. Iar un eveniment de prezentare şi degustare a berii nu poate fi decât o încântare pentru un pasionat de asemenea licori. Aseară, băieţii de la Beermingham (o berărie plină cu bere străină de calitate!) au organizat un asemenea eveniment, la care au invitat ziarişti şi bloggeri. O degustare cu adevărat de bun gust a unor beri europene de renume din Cehia, Germania, Anglia, Scoţia şi Belgia. Şi, bineînţeles, un prilej de socializare cu amicii din mass-media şi blogosferă, i-aş menţiona aici pe Geocer, Adrian Enache şi Adrian Vasiliu. O atmosferă foarte plăcută într-un cadru intim şi deloc zgomotos, deşi situat la doi paşi de centrul Piteştiului. Iar gazdele – Bogdan Georgescu şi Costin Munteanu – au dovedit încă o dată că sunt fini cunoscători şi foarte documentaţi în atât de numeroasele tipuri de bere. Am avut ocazia să degustăm opt dintre cele aproape 60 de sortimente de bere comercializate la Beermingham. Iar degustarea, avându-l drept maestru de ceremonii pe Bogdan Georgescu, a început cu o bere cehească – Jezek, un pils uşor şi plăcut. A urmat o surată tot din Cehia, un bock (Primator Excluziv) tare (7,5% alcool) şi în care malţul se simţea puternic. Am sărit graniţa ţărilor cu tradiţie în bere şi am ajuns apoi în Germania, unde am agitat, mirosit şi gustat (ca să respectăm tradiţia unei degustări ca la carte) un alt bock (Andechs Bergbock Hell) destul de tare, însă mai plăcut la gust decât Primator. Ca amator de bere nefiltrată, am apreciat şi un Andechs weiss.

Kasteel, je t’aime! 

Am trecut apoi… Canalul Mânecii şi am schimbat radical paleta de gusturi, combinaţii şi arome: două beri amărui şi fructate – un English Pale Ale (London Pride) şi India Pale Ale (bere scoţiană Twisted Thistle IPA). Iar cei de la Beermingham au lăsat ce e mai bun la final, „pour la bonne bouche”, vorba francezului. Aici am avut marea surpriză a gustului special. Două beri belgiene sofisticate şi complexe. Mai întâi, o… „blondă” încântătoare – Palm, cu un gust cât se poate de plăcut şi fresh, total diferit faţă de orice bere blondă băută până acum. Iar berea finală a fost „regina” incontestabilă, o bere brună excepţională (nu mă dau în vânt după berile brune, dar asta m-a cucerit), dulce şi cu o aromă superbă care te îmbată dinainte de a o gusta. Este vorba de o Kasteel Donker (11% alcool), o bere belgiană încântătoare, de savurat gură cu gură … o eternitate şi în niciun caz de dat peste cap din 2-3 înghiţituri. Altfel spus, Kasteel, je t’aime!  A fost o degustare care a reconfirmat faptul că Beermingham este o berărie cu adevărat specială, un must-go obligatoriu pentru orice pasionat al berii de calitate.  Am ajuns acasă după mai bine de o oră şi jumătate, iar gustul şi aroma de Kasteel Donker au persistat până aproape de miezul nopţii, exact ca un parfum fin şi unic de care nu vrei să te mai desparţi. Beermingham, I’ll be back!

Anunțuri

Omul cu cântarul

 

Îl ştiţi cu siguranţă. Probabil că nu aţi stat niciodată de vorbă cu el, nu aţi schimbat nici măcar două cuvinte. Îl vedeţi des în centrul Piteştiului. Nu, nu este nici politician, nici paznic şi nici poliţist local. Îl ştiţi, deşi nu… îl ştiţi. Este… omul cu cântarul. Stă în fiecare zi, preţ de câteva ore, aproape de magazinul Orange, îşi pune cântarul în faţă şi stă acolo, fie că e caniculă ori frig de crapă pietrele. Domnul cu mustaţă şi cu cântar de care vorbesc nu e, în niciun caz, printre favoriţii destinului. Nu a fost niciodată. Însă, urmărindu-i privirea blândă, senină şi liniştită, fără pic de ură şi ranchiună la adresa destinului, nu poţi să nu fii mişcat. Îl ştiu pe acest om de mai bine de 20 de ani. L-am văzut de multe ori, fie în Centru, fie la Biserica „Sf. Ioan”, dându-le o mână de ajutor celor de acolo ori de câte ori era nevoie. Omul acesta nu se dă în lături de la nicio muncă, e un fel de antonim al leneşului, deşi lucrul său este răsplătit, cel mai adesea, cu câteva bancnote de valoare mică. Cât despre cântarul său, clienţii nu se înghesuie, din păcate. Ba mai şi văd câteodată unii puştani retarzi care îi dau un leu şi se cântăresc de mai multe ori în derâdere, dând vina pe erori de cântărire. Însă omul cu cântarul nu se supără niciodată. Îi priveşte liniştit, fără să i se schiţeze niciun rictus pe chip. Sunt zile în care nu câştigă mai mult de cinci-şase lei. Alţii în locul lui s-ar enerva la culme, ar arunca acel cântar de toţi pereţii şi s-ar reprofila. Însă omul cu cântarul e fidel în ceea ce face. Între el şi cântar s-a creat un fel de comuniune cu un parfum trist. Să cântăreşti oamenii nu este deloc un job profitabil. Dar, până la urmă, nicio meserie nu este ruşinoasă. Important este să munceşti. Iar omul cu cântarul munceşte. Stă în picioare, se uită cu speranţă ori de câte ori un piteştean sau „stranier” trece mai aproape de el, mai citeşte o pagină mototolită de ziar şi aşteaptă. Aşteaptă zile mai bune. Dacă treceţi vreodată pe lângă el, opriţi-vă măcar 10-15 secunde lângă el. Şi poate vă şi cântăriţi…