Cum să faci pe gheaţă în Austria drifturi legale cu anvelope ideale

SAMSUNG CAMERA PICTURES

SAMSUNG CAMERA PICTURES

La sfârşitul lunii ianuarie, Bridgestone, cel mai mare producător de anvelope din lume, a organizat împreună cu Mercedes-Benz un test driving în condiţii de iarnă pe circuitul Saalfelden din Austria. Pentru jurnaliştii prezenţi, a fost şi o ocazie specială şi memorabilă de a face drifturi pe gheaţă, în condiţii absolute de siguranţă.

Programul a inclus o zi la centrul de testare al celor mai prestigioase automobile ale producătorului german. Am avut ocazia şi şansa să testăm nu mai puţin de 16 modele Mercedes, de la A-Class şi GLC Coupe până la S-Class şi SLC Roadster, toate fiind echipate cu anvelope Bridgestone. Am testat inclusiv două modele cu propulsie hibridă care s-au comportat foarte bine, inclusiv la drifturile pe gheaţă.

Zăpada, gheaţa şi frigul puternic sunt condiţii extreme pentru anvelope. Şi exact asta am găsit, mai ales în prima parte a zilei, la Mercedes-Benz Driving Event la Saalfelden. Complexul OAMTC Saalfelden se întinde pe 70.000 de metri pătraţi şi are mai multe mini-circuite cu gheaţă şi zăpadă ce pun la încercare îndemânarea şoferilor şi versatilitatea maşinilor şi a anvelopelor. Şi pe aceste mini-circuite descoperi placerea de a conduce automobilele Mercedes-Benz, îţi testezi abilităţile la volan şi experimentezi un stil de conducere plin de adrenalină, în condiţii de siguranţă maximă. Te simţi practic precum Alice în Ţara Minunilor pe Patru Roţi.

 

Maşini Mercedes de sute de mii de euro testate în condiţii extreme

Complexul OAMTC Saalfelden, aflat la 180 km de Munchen şi 70 km de Salzburg, este situat într-o zonă idilică, o gură de Rai montan înconjurată de munţi pe toate părţile şi având chiar şi o cascadă la doi paşi de Hotelul Gut Brandlhof, unde am fost cazaţi. Iar printre angajaţii hotelului am descoperit şi un român. Valentin este din Sibiu, lucrează aici de doi ani şi este unul dintre cei mai apreciaţi angajaţi.

Într-un asemenea decor, şi după ce te sui la volanul unui Mercedes, te simţi de parcă ai fi un James Bond în civil. Ba chiar te simţi mai bine ca James Bond, pentru că eşti în siguranţă şi lipsit de pericole în fiecare secundă petrecută pe oricare dintre pistele din complexul OAMTC Saalfelden.

Dimineaţa, după un instructaj de mai bine de o jumătate de oră făcut de specialiştii de la Mercedes, am pornit la drum, sau mai bine zis, am pornit la circuite, împărţiţi în mai multe echipe ce aveau la dispoziţie fiecare câte şase automobile şi un instructor.

Iar prima provocare a fost aceea de a urca cu maşinile din gama S-Class o pantă cu inclinaţie de 30 de grade, pantă ce avea trei piste: una udă, cea din mijloc acoperită cu gheaţă şi a treia uscată. Concret, trebuia să urci până la jumătatea fiecărei piste cu sistemul ESP pornit, apoi trebuia să îl dezactivezi şi să urci până în vârf. Bineînţeles că porţiunea cu gheaţă ne-a pus cel mai mult la încercare, însă maşinile Mercedes şi anvelopele Bridgestone s-au descurcat impecabil.

A urmat un test ce i-a făcut pe toţi participanţii să se simtă ca nişte copii pe un teren de joacă încântător şi provocator. Concret, am mers cu maşinile câţiva kilometri până la un circuit acoperit cu gheaţă unde am făcut mai multe slalomuri cu sistemul ESP activat şi după aceea dezactivat. Iar anvelopele Bridgestone nu au dezamăgit nici de această dată. Practic, maşinele Mercedes au mers atât de bine pe gheaţă de parcă ar fi fost pe uscat. Şi am coborât de mai multe ori din maşini pentru a verifica pe propriile ghete gheaţa, una care te făcea ca biped să patinezi imediat şi să regreţi că nu ai şi tălpi din cauciucuri Bridgestone la încălţări.

 

Sistemul ce strânge centura de siguranţă când e riscul să scapi maşina de sub control

 

Şi după seria de slalomuri şi o pauză de revigorare, a urmat partea ce mai aşteptată: drifturile legale. Iar locurile acţiunii au fost trei mini-circuite. Primul dintre ele a avut mai multe viraje strânse şi aici am experimentat pentru prima oară sistemul Pre-Safe de la Mercedes-Benz, sistem ce printre altele strângea centura de siguranţă în clipa în care simţea că e riscul să scapi maşina de sub control. Însă chiar dacă au fost şi mai multe patinări pe gheaţă, maşinile nu au scăpat de sub control, sistemele din dotare şi anvelopele Bridgestone având de fiecare dată eficienţă maximă. La fel a fost şi pe al doilea mini-circuit, unul cu viraje mai largi şi unde distracţia combinată cu o adrenalină încântătoare au fost la ele acasă. Cu anvelopele Bridgestone, totul a mers ca pe roate şi totul a fost sub control.

În fine, un alt test care ne-a convins încă o dată de combinaţia impecabilă maşină-anvelope a fost cel al evitării unui obstacol pe o suprafaţă udă.

La final, după o zi de teste, marele regret a fost că nu mai putem să dăm încă vreo 1001 de ture pe circuitele din Saalfelden.

Maşinile de Formula 1 echipate cu cauciucuri Bridgestone au câştigat nu mai puţin de 175 de curse, 11 titluri mondiale la piloţi şi 11 titluri mondiale la constructori. Şi, după Formula 1, anvelopele Bridgestone au demonstrat pe deplin că sunt la superlativ şi în Formula „Ice”, asta ca să facem o comparaţie asortată cu circuitele din decorul Alpilor austrieci.

Pe vehiculele Mercedes pe care le-am condus am avut ocazia să testăm trei tipuri de anvelope de iarnă Bridgestone. Bridgestone Blizzak LM001 asigură un control impresionant în orice condiţii de iarnă şi a câştigat mai multe premii importante, iar Blizzak LM-32 are o aderenţă impresionantă pe suprafeţe de rulare ude, îngheţate sau uscate. Dacă deţineţi un vehicul 4×4 sau un SUV si doriţi anvelope pe care să vă puteţi baza atunci când suprafaţa de rulare este acoperită cu zăpadă sau gheata, atunci cele din seria Blizzak LM-80 EVO sunt alegerea ideală ca performanţă, siguranţă şi viteză de răspuns.

Spunea un fost preşedinte al României că iarna nu-i ca vara. L-aş contrazice. Iarna e ca vara când ai maşina echipată cu cauciucurile Bridgestone. Ai aceeaşi siguranţă şi acelaşi confort indiferent de anotimp.

 

 

Au revoir, tristesse!

Echipa Portugaliei a avut cu siguranţă şapte vieţi la EURO 2016. Câte o viaţă pentru fiecare meci jucat în turneul în care au trecut de la umilinţă şi lacrimi la extazul miracolului de a înfrânge Goliatul numit Franţa chiar pe propriul teren. Criticata şi hulita Portugalie, care a câştigat un singur meci în 90 de minute, e acum regina Europei.

Uneori, când crezi că nu mai e nicio speranţă, că totul s-a terminat – şi câţi dintre noi nu am trecut prin asta?- izbucneşti în lacrimi. Iar până în seara zilei de 10 iulie Portugalia părea să aibă o propensiune pentru lacrimi, pentru înfrângeri, pentru acea „saudade”, starea de tristeţe definită de un cuvânt portughez intraductibil. Portugalia fotbalistică părea condamnată pe termen nelimitat la tristeţea fado-ului. Înfrântă de Franţa de trei ori în semifinale, la EURO 1984, EURO 2000 şi Campionatul Mondial 2006. Eşecul devenise o dureroasă normalitate pentru portughezi, în ciuda unor generaţii de fotbalişti geniali.

Şi, în minutul 24 al finalei de la Saint-Denis, lacrimile de deznădejde ale lui Cristiano Ronaldo, obligat să iasă de pe teren tocmai în meciul vieţii, păreau să reconfirme destinul de perdantă al naţionalei Portugaliei. Numai că din fericire nu a fost aşa. Pentru că lacrimile lui Ronaldo au fost motorul din care s-a născut minunea. Portugalia şi-a resuscitat „inima” tocmai după ce şi-a pierdut „creierul”. Lusitanii rămaşi pe teren s-au încăpăţânat să lupte, să creadă, să îşi bată măr condiţia fotbalistică. Să nu renunţe nicio secundă şi să facă din cronica prematură a unui eşec anunţat o finală ce ar putea reprezenta un subiect pentru film de Hollywood. Un film ca o lecţie de viaţă.

Şi, ca să o parafrazez pe Francoise Sagan, la finalul finalei tocmai francezii au spus „Bonsoir, tristesse”. Iar sintagma „Au revoir, tristesse” (sau, ca să rămânem pe graiul lui Quaresma şi Ronaldo – „Adeus tristeza”) s-a lipit de tricourile portughezilor. Pentru totdeauna. Pentru o victorie la fel de dulce ca şi vinul de Madeira. O victorie din care toţi avem de învăţat. Obrigado, Portugal!

Paradisul are nouă hectare. La Akka Antedon în Kemer

În urmă cu vreo opt ani, un fost ambasador al Turciei în România îmi spunea că unul dintre elementele-cheie al succesului fantastic al turismului din Antalya este dat de investițiile mari făcute în programele de pregătire a personalului hotelier. Și rezultatele se văd an de an în milioanele de turiști ce vin în numeroasele hoteluri din Antalya și pleacă apoi cu impresii la superlativ. Și cum să nu vii fermecat de acolo când serviciile și condițiile sunt de cinci stele? M-am convins de asta și pe viu la jumătatea lunii septembrie, când am petrecut șapte zile perfecte alături de soție, fetiță și cumnați într-unul dintre cele mai bune hoteluri din Antalya pentru familii: Akka Antedon. Inaugurat în iulie 2005 și având nu mai puțin de 507 de camere, Akka Antedon este în fapt un resort ultra all inclusive, întins pe 90.000 de metri pătrați!
Am făcut rezervările pentru Akka Antedon încă din februarie, asta și grație unei oferte foarte bune pentru early-booking a celor de la Paralela 45 (o agenție ultraprofesionistă, și nu e prima oară când mă conving de asta), dar și convinși de sutele de opinii pozitive citite pe TripAdvisor. Și, după o săptămână petrecută acolo, am dat verdictul. Care a fost el, citiți în cele ce urmează.

Locul unde marea sărută muntele

Hotelul Akka Antedon este situat în pitorescul sat Beldibi, la 15 km de Kemer și 41 km de aeroportul din Antalya. Am ajuns acolo după o oră și jumătate în avion (impecabil charterul de la Pegasus) și alte patruzeci și cinci de minute în autocar. Înainte de a intra în… hotel, trebuie spus că totul este organizat impecabil încă de la ieșirea din aeroport, când turiștii sunt direcționați spre autocare și microbuze în funcție de agenția prin care și-au plătit sejurul și hotelul unde vor să ajungă.
De cum intri în Akka Antedon, impresiile pozitive vin în valuri, de la arhitectura elegantă ce reflectă primii ani ai Republicii Turce și de la recepția uriașă, până la camera ce are peste 30 de metri pătrați și un balcon de unde vezi marea, piscinele și verdeața. Paradis la prima vedere. Și la a doua. Și la a treia. Tot timpul. Și pentru adulți și pentru copii. Apropo de ”juniori”, la Akka Antedon locurile de joacă (interior+exterior) au în total 1.400 de metri pătrați. O suprafață pe care puține hoteluri din lume o au. Asta ca să nu mai vorbim de cele două piscine cu tobogane pentru copii, de 40 și respectiv 50 de centimetri adâncime. Adulții au și ei două piscine foarte generoase (120 și 140 centimetri adâncime), ce trec inclusiv pe sub poduri. Vegetația abundentă și îngrijită impecabil (apropo, sunt angajați care se ocupă zilnic cu strânsul frunzelor uscate!) impresionează și face ca relaxarea să fie o plăcere, chiar și când afară sunt 44 de grade, cum am prins noi într-una dintre zile.
Peisajul e incredibil la Akka Antedon, resortul aflându-se la Marea Mediterană și la nici două sute de metri de Munții Taurus. E locul unde marea sărută muntele. E o senzație incredibilă să stai dimineața în apa ultracurată a mării și să vezi în fața ta și în spatele hotelului munții mângâiați de nori.
Apropo de mare, în orice cameră te-ai afla, nu faci mai mult de cinci minute până la plajă. Chiar dacă plaja are pietricele și bolovani la intrarea în apă, asta nu scade cu nimic farmecul locului.

O echipă de animatori de cinci stele

Fie ca stau o săptămână, 10 zile sau mai mult, turiștii nu se plictisesc. Și asta pentru că în afară de mesele pantagruelice, de barurile cu sute de băuturi și de reprizele prelungite de dulce bălăceală au un program variat de divertisment, grație unei foarte bune echipe de animatori. Practic, poți participa toată ziua la tot felul de jocuri și activități, de la minigolf și darts până la gimnastică acvatică.
Și pe parcursul celor șapte zile cât am stat la Akka Antedon am avut parte de activități și divertisment din belșug. În fiecare seară, în amfiteatrul cu sute de locuri de lângă hotel erau spectacole atractive cu și pentru copii, urmate de show-uri cu dansatori cubanezi ori turci, spectacol de circ cu artiști africani ori tot felul de concursuri amuzante. Plictiseala e un cuvânt necunoscut la Akka Antedon.
Și la principalul restaurant – Divan, unul cu peste 500 de locuri și o terasă generoasă, au fost seri culinare tematice pe durata sejurului, cu delicatese japoneze, turcești ori mexicane. Asta în afară de alte sute de feluri de mâncare ce se schimbau zilnic. Nu exagerez dacă spun că până și cel mai mofturos stomac și-ar fi găsit fericirea aici. Cât despre servicii, niciodată nu am văzut chelneri mai amabili și mai rapizi ca aici. Cu toții, organizați fără cusur.
Trebuie spus că în sezonul de vârf la Akka Antedon lucrează nu mai puțin de 550 de oameni.
Seara, dacă alegeai să rămâi la una dintre terasele de lângă barurile de la piscine – și nu aveai cum să nu rămâi – aveai surpriza să descoperi că aproape de miezul nopții temperatura nu cobora mai jos de 26 de grade. Și asta aproape de jumătatea lunii septembrie! În camere temperatura a fost și ea perfectă noapte de noapte. Cine știe, probabil că și vremea iubește Akka Antedon.

Rușii și ucrainenii, cei mai numeroși

În ceea ce privește diversitatea de naționalități a oaspeților de la Akka Antedon, rușii și ucrainenii sunt majoritari în procent covârșitor. Am auzit atâta rusă la Akka Antedon încât aveam uneori senzația că am greșit destinația și că sunt la Moscova ori la Sankt Petersburg. În topul numeric al clienților, după Rusia și Ucraina, urmează Belarus și Moldova. Din Europa de Vest, cei mai mulți turiști vin din Germania, Austria și Franța, iar țările baltice (Estonia, Letonia și Lituania) sunt și ele foarte bine reprezentate. Pe durata sejurului am văzut și cel puțin 10-15 români.
După cum ne-a declarat Tatsiana Ishik, managerul de relații cu clienții al hotelului, grija pentru turiști este la un nivel foarte înalt aici. Iar asta se concretizează inclusiv printr-un call center unde turiștii pot suna din cameră (la numărul 6666) pentru a sesiza orice problemă sau chiar pentru a cere prosoape suplimentare.
Ar fi atât de multe de scris despre impresiile pozitive legate de Akka Antedon, încât nu mi-ar ajunge patru-cinci ore să le aștern. Cel mai important e poate faptul că hotelul e unul perfect pentru familiile pentru copii.
La final se cuvin câteva cuvinte speciale pentru câțiva dintre amfitrionii de nota zece. Aș începe aici cu Ferhat, animatorul atât de volubil, captivant și… poliglot (vorbea în fiecare seară în patru limbi). Aș continua cu mereu vesela animatoare Lena și cu foarte simpaticii chelneri Dogancan și Ali, plus barmanul Orhan. Și, nu în ultimul rând cu Nursel, doamna care făcea curățenie în camere cu o viteză uimitoare.
Seni sevyorum, Akka Antedon!

Omul care mănâncă turism pe pâine

Îl știam de la începutul anilor 1990, dar l-am cunoscut pe viu și face to face cu mult mai târziu. După 16 ani. Mai precis, în septembrie 2006, atunci când s-a deschis agenția Paralela 45 de la Pitești. Și m-a captivat după nici un sfert de oră de conversație. Atunci l-am ascultat preț de vreo oră fără să mă plictisesc vreo secundă. Omul din fața mea nu numai că mânca turism pe pâine, dar și vorbea despre destinații și oferte cu atâta pasiune și lux de informații încât îți venea să îl întrebi de ce nu se apucă să scrie o carte cu impresii de călătorie. Un om-poveste, cu o afacere de poveste: Alin Burcea. Un om care iubește turismul la maximum.
Și cum drumurile vieții sunt pline de surprize, la nici patru luni de la deschidere am apelat la serviciile celor de la Paralela 45 pentru prima dată. Era în ianuarie 2007 și urma să plec în câteva săptămâni la un Summit NATO la Sevilla, așa că aveam nevoie de o cazare la un hotel aflat aproape de locul evenimentului. Inițial, am căutat oferte pe mai multe site-uri de rezervări, după care m-am decis să merg și la agenția din Pitești. Iar doamnele de acolo mi-au oferit după nici treizeci de minute soluția: hotelul de patru stele Vertice, aflat la vreo 15-20 de minute de mers pe jos de summit. Iar oferta era foarte bună: 65 de euro per noapte, mai puțin și decât pe internet. În cele șase nopți cât am stat, totul a fost impecabil. Și pentru mine a fost un prim semn concret că laudele aduse de către Alin Burcea angajaților săi nu erau vorbe în vânt, ci o realitate de cinci stele.
În 2009, tot în ianuarie, aveam nevoie de trei bilete de avion la Paris. Și le-am găsit. Tot la Paralela 45. Și tot la un preț foarte bun și în timp-record.
În vara lui 2013, mai multe rude au fost, tot prin Paralela 45, într-un sejur de neuitat la Moscova și Sankt Petersburg. Și la întoarcere au avut numai cuvinte la superlativ legate de serviciile Paralela 45.
Din septembrie 2006 și până acum l-am mai văzut pe Alin Burcea de vreo câteva zeci de ori. La TV sau pe diferite site-uri online. A rămas același manager pasionat cât cuprinde de ceea ce face, de turismul PROFESIONIST, cu P de la… Paralela 45. Una dintre cele mai puternice agenții de turism din România care în acest an a împlinit 25 de ani de existență cu numeroase reușite și sute de mii de clienți foarte mulțumiți.
În acest an, după o pauză de câțiva ani, am apelat din nou la serviciile Paralela 45. Pentru că mi se făcuse dor de servicii turistice de top. De această dată am achiziționat un sejur pentru familie în Kemer, la foarte lăudatul hotel Akka Antedon. Și, pe tot parcursul derulării discuțiilor pentru oferta în Turcia am avut plăcuta surpriză să întâlnesc din nou niște oameni profesioniști și foarte receptivi, care mănâncă turism pe pâine la fel ca și patronul lor. În fapt, asta e starea normală de fapt la Paralela 45. Zi de zi. Angajați și servicii de nota zece. Turism ca la carte fără niciun fel de compromis.

Belgia, țara superlativelor speciale

O excursie în Belgia, fie și doar pentru cinci zile, e un prilej de a descoperi o țară șarmantă în care civilizația, istoria și cultul pentru frumos și artă se îmbină într-o manieră încântătoare. Așa a fost și pentru noi. Iar primele impresii pozitive au fost chiar de la… aeroport. Mai precis, de la Aeroportul din Charleroi, unul mic și cochet. Locul de unde am plecat spre Bruges, prima destinație a itinerariului nostru și unul dintre cele mai frumoase orașe văzute până acum. Până în mai 2014 nu era transport direct Bruxelles-Bruges, turiștii trebuind să combine fie două curse cu trenul, fie un drum cu trenul sau autocarul până la Bruxelles și apoi de acolo altul până la Bruges. Din fericire, de anul trecut problema s-a rezolvat. Mai precis, compania Flibco are autocare-shuttle până la Bruges (faci două ore în total). Condițiile sunt impecabile, cu spațiu mare între scaune, unde întinde picioarele obosite după bunul plac. Prețul unei călătorii este de maximum 17 euro (mai ieftin decât pe tren), asta în condițiile în care îl plătești pe internet cu cel puțin două-trei săptămâni înainte. Dacă achiți direct la șofer (și o poți face numai cu cardul), prețul e mai mare: 21 de euro.

Bruges ca o delicioasă întoarcere în timpul conților și ducilor

Impresiile bune despre Belgia au continuat și pe autostrada spre Bruges. Trebuie spus că Belgia are probabil una dintre cele mai bune rețele de autostrăzi din Europa. Iar pe marginea lor sunt mii și mii de copaci aliniați impecabil, puși ca niște bariere naturale împotriva poluării produse de zecile de mii de vehicule.
Când intri în Bruges, și noi am ajuns cu puțin peste ora nouă seara, ai impresia că toți locuitorii au plecat în concediu în altă parte. Doar una-două lumini aprinse, în rest beznă la case. De la gară până la hotelul Goezeput, unde am fost cazați trei nopți, faci 10 minute de mers pe jos cu tot cu bagaje.La recepția hotelului, o atmosferă animată ce contrastează cu liniștea de pe străzi. Mai mulți bicicliști s-au oprit la o bere, e un ritual pe care îl fac în fiecare miercuri seara. Camera de hotel e foarte înaltă, are pe puțin șase metri înălțime și un calorifer în locul șemineului ce trona cu siguranță aici acum două-trei sute de ani. Miroase a vechi, dar miroase frumos. Și, ca să rămânem fideli devizei noastre conform căreia cine se scoală de dimineață multe obiective vede, așa am făcut și noi.
De la hotel ajungi în cinci minute în centru și pe un traseu încântător printre porți medievale, străzi cu piatră cubică și clădiri vechi de secole. Deși sunt destui turiști la prima oră, centrul Bruges-ului nu are nimic din acea zarvă a marilor orașe. Peste tot vezi numai clădiri vechi din cărămidă purtând amprenta maeștrilor flamanzi. De la început ai feelingul că te-ai întors în vremea conților și ducilor cu mașina timpului. Prima oprire, la Biserica Notre Dame, acolo unde se află celebra statuie a lui Michelangelo – Madona și Pruncul, singura ce a părăsit Italia în timpul vieții marelui artist al Renașterii.
După un popas de aproape o oră la Muzeul Groeninge, acolo unde se află zeci de tablouri faimoase ale marilor pictori flamanzi, ne-am lăsat în voia magiei orașului și a plimbării de-a lungul canalelor sale, atât… per pedes, cât și pe apă. O plimbare cu vaporașul pe canale nu trebuie ratată la Bruges. Ca și o oprire la Rozenhoedkaai, locul cel mai fotografiat din oraș.
Centrul Bruges-ului e o minunăție de care nu prea vrei să te saturi, cu sutele sale de clădiri perfect conservate, cu magazinele de ciocolată, cu lebedele fericite pe țărmul Lacului Dragostei (o oază de verdeață aflată la jumătatea distanței între gară și hotelul nostru).
În Markt, piața comercială a orașului, am trecut și pe lângă Belfry, cel mai important turn din Bruges, 83 metri înălțime și 366 de trepte de urcat. Ne-am oprit în schimb în Bazilica Sfântului Sânge, unde se află un mic recipient despre care se spune că păstrează sângele lui Hristos. Recipientul nu a fost până acum arătat muritorilor, fiind păstrat într-o cutie-bijuterie ornată cu aur și pietre prețioase și protejată de un geam securizat. Dincolo de sângele nevăzut, lăcașul de cult – deși mic – arată încântător.
Fermecătoare este și Primăria din Bruges, una dintre cele mai vechi din Țările de Jos. Iar Sala Gotică aflată la etaj este o adevărată capodoperă.Și, după o zi atât de densă, ce poate fi mai plăcut decât o cină specială la un restaurant local – ‘t Bagientje – aflat foarte aproape de hotel (de altfel distanțele sunt mici oriunde ai merge în centrul Bruges-ului), unde ne-am delectat cu o tocană flamandă aburindă de vită cufundată într-un sos special, cartofi prăjiți în unt și bere blondă în cantități moderate. Plus că aici am dat peste o chelneriță foarte vioaie și dornică să învețe câteva cuvinte uzuale în… română.

La Anvers, surprizele plăcute încep de la… gară

A treia zi a sejurului nostru a început cu o excursie pe care nu o aveam inițial în plan. Am petrecut aproape o zi la Anvers, al patrulea port al lumii. Iar Anvers a fost o minunată surpriză neprogramată. O surpriză ce a început de cum am coborât din tren. La propriu. Atunci când am văzut magnifica gară ce te duce cu gândul la o catedrală. Gara din Anvers a fost declarată de prestigioasa revistă americană Newsweek a patra ca frumusețe din lume și într-adevăr merită multe epitete.
Am poposit mai bine de o oră – după o coadă de treizeci de minute la bilete (în Belgia, ca și în celelalte țări din Vestul Europei se stă la coadă la cultură și la artă) – în Rubenshuis (Casa Rubens), locul în care prolificul și faimosul pictor Rubens și-a petrecut ultimii 25 de ani din viață. O locuință impunătoare, cu mult stil și gust în care te copleșesc zecile și zecile de tablouri ale marelui artist, ce a pictat de-a lungul vieții nu mai puțin de 2500 de tablouri!
La Anvers noul și vechiul se îmbină ideal. Un oraș modern, puternic, foarte viu și animat. Sutele de magazine multicolore conviețuiesc armonios și fără nicio urmă de haos arhitectonic cu lăcașe de cult vechi din care sare mult în evidență superba Biserică Sf. Paul, unde ești copleșit de dimensiuni, de lumina degajată și de… picturile unor mari artiști puse pe pereți, inclusiv tablouri de Rubens. În total sunt 50 de tablouri în biserică, peste 200 de tablouri și minunate altare în stil baroc. Curtea bisericii este și ea superbă, adăpostind 63 de statui în mărime naturală.

”Adorația Mielului Mistic” din Gent, o capodoperă de neratat

În drumul spre Bruxelles, acolo unde aveam să petrecem ultimele două zile ale sejurului, am făcut și o oprire de aproape trei ore la Gent, un alt oraș cu farmec. O oprire cu țintă precisă, Catedrala Sf. Bavo, acolo unde se află una dintre cele mai valoroase lucrări ale artei de pe glob. Este vorba de ”Adorația Mielului Mistic”, de departe capodopera picturii flamande vechi. Panourile, comandate de aristocratul Josse Vijd din Gent pentru o capelă ambulatoriu, au fost începute, se presupune, în anul 1420 de marele Hubert van Eyck (in jurul anilor 1370-1426) și finalizate de catre fratele său la fel de faimos Jan (aproximativ 1390-1441) în 1431-1432.

Bruxelles- un oraș-Babel

Am ajuns în fine și la Bruxelles- un oraș agitat, un oraș-Babel în care toate națiile, cu bunele și relele lor, s-au adunat. Prima impresie nu tocmai bună. Cerșetori și vagabonzi la ieșirea din Gara Centrală și multă mizerie. Dar e doar o primă impresie. Și asta pentru că orașul are multe locuri plăcute. De pildă, lângă Palatul de Justiție, poți vedea o panoramă superbă a Bruxelles-ului. Iar de acolo, poți coborî cu un lift public și… gratuit.
La Bruxelles, cea mai mare surpriză culturală a fost Muzeul Regal al Artelor Frumoase din Belgia, una dintre cele mai mari galerii de artă din lume. A fost locul în care am stat aproape două ore și jumătate, nemaisăturându-ne de admirat sute și sute de tablouri celebre ale lui Rubens, Bruegel, Van Eyck, Jordaens, Ingres, Gauguin ori David. Un adevărat regal pentru orice iubitor de artă.

La capitolul amintiri speciale din Bruxelles trebuie trecut și Parcul Cinquantenaire, cu un Arc de Triumf ce te duce cu gândul la Poarta Brandenburg din Berlin.
Tot la Bruxelles surprinde ca dimensiuni uriașe Catedrala Saints Michel și Gudule locul unde s-a cununat religios actualul rege al Belgiei, și unde a venit și Papa Ioan Paul al II-lea.
Pentru cei pasionați de shopping, un avertisment: toate magazinele sunt închise duminica, excepție făcând cele de suveniruri. Un prânz în oraș – fie că e vorba de Bruxelles sau Bruges – pentru două persoane, e cel puțin 30 de euro. Cea mai ieftină bere la terasă e 2,20 euro. În supermarket, cea mai ieftină bere e undeva la 80 de eurocenți.
Revenind la Bruxelles, se cuvin câteva cuvinte speciale pentru… ”Et Qui Va Ramener Le Chien?” (trad. – Și cine o să vină cu câinele înapoi?). Nu, nu e titlul unui film, ci numele unui restaurant micuț și șarmant, unde am mâncat Waterzooi, o tocană belgiană de pui cu un sos foarte bun, amestecată cu conopidă, brocoli și morcovi. Plus o bere Duvel tocmai bună pentru potolit setea după cinci ore de mers pe jos. Ar fi o adevărată impietate să nu guști în Belgia cel puțin unul dintre sutele de sortimente de bere de toate gusturile și… culorile.

În Bruxelles sunt sute de magazine de ciocolată, cel mai ieftin kilogram de praline e 26 de euro. Cel mai scump poate ajunge și la câteva sute de euro. Iar clienți sunt.
Hotelul Chambord, unde am fost cazați în capitala Belgiei, e unul impecabil plasat, pe Rue de Naumur, la douăzeci de minute de mers pe jos de Grand Place și având stația de metrou chiar la ieșire. Probabil unul dintre cele mai bune hoteluri în care am stat vreodată, cu o cameră având un balcon încântător de mare și de unde poți vedea panorama capitalei Belgiei. Ca detaliu de culoare, în dimineața plecării de la Hotelul Chambord, am făcut check-out-ul la recepție cu un… român foarte amabil pe numele său Dan Firescu, originar din Constanța și stabilit în Bruxelles de treizeci de ani.
Belgia e o țară a superlativelor speciale, de la bere și autostrăzi până la ciocolată și istoria conservată și cultivată. O țară care ne-a mers la suflet.

Dacă e 13 septembrie, e petrecere specială Jack Daniel’s la Club Hush, cu Adi Despot, Artanu, Delia, Alina ”Jais” și DJ Raoul Russu

În această lună, una dintre cele mai prestigioase și… băute mărci de whiskey din lume – Jack Daniel’s – împlinește nu mai puțin de 164 de ani de existență. Și cum o asemenea aniversare trebuie marcată cu o petrecere pe măsură, sâmbătă 13 septembrie de la ora 22, în Club Hush din Pitești va fi organizat un eveniment special. O petrecere de cinci stele – ca și Jack Daniel’s- în care muzica și băutura de calitate vor fi la ele acasă. Vor concerta nume grele ale muzicii românești: Adi Despot (Vița de Vie), Artanu, Delia, Alina ”Jais” și DJ Raoul Russu. Va fi fără îndoială o seară în care muzica bună și whiskey-ul bun vor fi vedetele. Nu-i așa că sună teribil de tentant? Și – așa cum spune și sloganul – nu e nevoie de un tort ca să-l sărbătorești pe Jack’s. E nevoie doar să împărtășești spiritul Jack’s. O poți face la Club Hush.

Dublin, oraşul tuturor culorilor frumoase

Dublin. Oraş cu parfum de vis, energie contagioasă, oameni veseli şi debordanţi. Oraş cu un ritm al vieţii trepidant ce se vede inclusiv în mersul rapid al locuitorilor săi. Oraş în care visam să ajung de mai mulţi ani. Şi în care am ajuns săptămâna trecută, într-o formulă cât se poate de plăcută, alături de soţie şi cumnaţi. Iar drumul spre visul devenit realitate a durat trei ore şi jumătate. Preţ de un zbor cu Ryanair, cea mai serioasă companie low-cost din Europa. Companie irlandeză, ca şi Dublinul. Începutul sejurului pe pământurile irlandeze a fost cu dreptul, graţie unei aterizări impecabile a avionului. Prima impresie, creionată din spatele hubloului: verde, mult verde.
Era luni 28 aprilie şi călătoria noastră de patru zile era la prima etapă. O primă dovadă a faptului că irlandezii sunt oameni foarte comunicativi am avut-o pe drumul de 30 de minute spre hotelul nostru, în taxiul condus de un şofer foarte vorbăreţ şi sociabil, fan al lui Manchester United şi critic al politicienilor ce împânziseră Dublinul cu afişe electorale pe toţi stâlpii. Doar e campanie pentru europarlamentare, nu? Apropo de asta, dincolo de probitatea morală şi politică mai mare sau mai mică, toate figurile de candidaţi la alegeri văzute pe afişe erau de zece ori mai simpatice decât toţi candidaţii noştri autohtoni.
În fine, să lăsăm politica şi să ne întoarcem la hotelul ce ne-a fost gazdă prietenoasă vreme de patru zile. The Glen Guesthouse, amplasat ideal pe Lower Gardiner Street, la nici 10 minute de mers pe jos de centrul oraşului, la cinci minute de gara Connolly şi foarte aproape de numeroase supermarketuri şi puburi. Hotelul propriu-zis este într-o clădire veche, dar şic. Iar treptele mici acoperite cu mochetă albastră ce te duc până la camera neaşteptat de spaţioasă de la etajul trei au şi ele farmecul lor.
Oboseala zborului a dispărut ca prin farmec atunci când am ieşit la descoperit Dublinul. Şi, deşi ne temusem de proverbiala vreme capricioasă, am avut parte de un timp neaşteptat de bun, cu soare şi temperaturi între 15 şi 19 grade în primele trei zile. Aşa a fost şi în după-amiaza zilei de luni 28 aprilie.
De cum treci râul Liffey şi te apropii de Trinity College (universitate fondată în 1592 de Elisabeta I pe locul unei mănăstiri confiscate), pulsul oraşului creşte radical, iar agitaţia străzilor te molipseşte cu energie. Prima oară te frapează varietatea coloristico-vestimentară a localnicilor. Irlandezi îmbrăcaţi în toate felurile, inclusiv cu tricouri şi maieuri la 14-15 grade. Copii fără şosete ori în bluze subţiri, obişnuiţi de mici cu vremea rece. Poţi vedea şi multe femei aranjate în nuanţe vii şi în acelaşi timp foarte asortate.
Furnicarul uman e o încântare pentru orice pasionat de agitaţia urbană.
Peste tot în centru şi în special pe Grafton Street – principala arteră comercială a oraşului – poţi vedea mulţi cântăreţi stradali cu voci absolut minunate. Tot pe Grafton Street vezi toleranța proverbială a locuitorilor Dublinului. La orice oră poți vedea sute și sute de trecători de toate națiile și toate culorile perfect integrați în peisaj.
Clădirile au un farmec special cu a lor patină a timpului şi modernizate fără nici cel mai mic derapaj arhitectural. După ce trecem pe lângă Bank of Ireland, adăpostită de o minunăţie de clădire cu colonade, traversăm şi ajungem la Trinity College şi ne amestecăm ca valurile neîncetate de studenţi şi turişti. Clădirile vechi de secole ale universităţii sunt într-o simbioză perfectă cu spaţiile verzi aranjate parcă de un peisagist pasionat de geometrie spaţială.
Şi cum după o plimbare sănătoasă merg o masă copioasă şi o bere delicioasă, facem o oprire prelungită la O’Neill’s Pub, un local vechi de aproape 300 de ani. Interiorul victorian este superb, plin de farmec. Zecile de feluri de bere afişate la bar lângă tejghea sunt deja o ispită căreia nu îi poţi ceda. Optăm pentru Guinness şi mai apoi pentru o altă bere neagră excelentă- O’Hara’s, ce mie unul mi s-a părut mai bună decât celebra ei surată. Şi partea culinară întregeşte cum nu se poate mai bine seara încântătoare: tocană de vită ultrafragedă cu piure de cartofi şi morcovi, varză şi conopidă. Pubul e plin şi veselia e la ea acasă. Una peste alta, este o atmosferă și un loc special ce te fac să îţi doreşti să prelungeşti la nesfârşit timpul petrecut aici.
Marţi 29 aprilie a fost cu certitudine cea mai densă zi petrecută la Dublin. O zi ce a început dis de dimineață cu o… bombă. Nu, nu vă gândiți la cine știe ce atentate la Dublin. A fost pur și simplu vorba de o bombă calorică, a se citi mic dejunul irlandez foarte consistent de la The Glen Guesthouse: un ou ochi, cârnat prăjit, două felii groase de pudding (asemănător cu sângeretele nostru, dar și cu lebărul la gust), fasole și o felie groasă de șuncă prăjită. Un mic dejun tocmai bun de încărcat ”bateriile” pentru următoarele 12 ore de colindat Dublinul la pas.
La ieșirea din hotel, o imagine inedită: doi polițiști locali veseli și vorbăreți ținând două indicatoare opreau circulația ori de câte ori trecea un pieton.
Periplul nostru-maraton a început pe cea mai importantă arteră a orașului – O’Connell Street, aflată la doar câteva minute de mers pe jos de hotel. O arteră supranumită ”Champs Elysee-ul Dublinului”, plină de mari magazine, restaurante și în al cărei centru tronează imensa fleșă (The Spire of Dublin) de 120 de metri din oțel. Aproape de ea se află și clădirea Poștei, și ea un monument în sine.
După aproape 20 de minute de mers alert, am ajuns aproape nas în nas cu… Oscar Wilde. Nu, nu vă gândiți că marele scriitor a înviat prin cine știe ce tehnologie revoluționară. Pur și simplu am ajuns în Merrion Square, acolo unde e o statuie… color a lui Oscar Wilde. Și cum Dublinul e și un oraș al artei și literelor, ne-am continuat drumul în aceeași notă și am poposit la National Gallery of Ireland, loc unde intrarea e gratuită și unde poți admira mai multe capodopere ale picturii universale. În frunte bineînţeles cu ”Arestarea lui Hristos” de Caravaggio, o pictură despre care s-a crezut ani buni că aparține unui alt artist. Alături de Caravaggio, la National Gallery poți vedea de asemenea tablouri de Monet, Picasso, Renoir, Sisley, Goya, Velasquez.

Cafeneaua de lângă cripte

După cura vizuală de artă am ajuns la un alt obiectiv de top al orașului. Este vorba de Dublin Castle, a cărui clădire actuală datează în principal din secolul al XVII-lea. Iar sala St. Patrick, lungă de 25 metri şi lată de 12 metri este probabil cea mai grandioasă din Irlanda și locul unde sunt învestiţi toţi preşedinţii Irlandei începând din 1938. Vizita noastră s-a încheiat într-un mod cât se poate de plăcut, la o cafea ”very strong” pe terasa castelului. După o vizită scurtă la Primăria Dublin, cu un hol demn de o capodoperă arhitecturală, am ajuns la catedrala Christ Church. Sobră, rece şi maiestuoasă, catedrala are aproape 1000 de ani vechime. Dincolo de farmecul ei medieval, Christ Church are și două ”obiective” oarecum bizare: o cafenea la subsol, chiar lângă cripte (cam macabră alăturarea), precum și o pisică şi un şoarece vechi de peste 150 de ani, mumificaţi. Probabil niște înaintași irlandezi de ai lui Tom și Jerry.
Dacă la Christ Church a predominat senzația de răceală, St. Patrick’s Cathedral, ne-a plăcut mai mult, fiind mai colorată și la propriu și la figurat. Trebuie spus că în această catedrală este îngropat și marele Jonathan Swift. Un detaliu interesant: niciuna dintre cele două catedrale de mai sus nu primește bani de la stat, singurele resurse financiare fiind din biletele de intrare.
Dublin a fost primul oraș străin în care nu am folosit deloc transportul în comun, asta și pentru că orașul e foarte ușor de parcurs la pas.
La pas am mers, fie și pentru aproape 40 de minute, la celebra Guinness Storehouse, unde vezi într-o prezentare interactivă impecabil structurată tot procesul de fabricaţie al faimoasei beri irlandeze. Punctul culminant e bineînţeles la Gravity Bar (barul aflat la cea mai mare înălţime din Dublin), unde bei cel mai bun şi proaspăt pint de Guinness.
Nu putea fi omisă nici partea de shopping, în special pe Grafton Street. Iar acolo magazinul Disney a fost în mod cert punctul de maximă atracție. Un loc ce te atrage și ca adult și în care dacă vii cu copiii ai șanse maxime să rămâi cu portofelul sau cu… cardul gol.
Dublinul este locul cu probabil cel mai bun marketing turistic din lume. Am vazut peste tot zeci şi zeci de magazine Carrolls, cu mii de sortimente de suveniruri, de la tradiţionalele pălării irlandeze verzi cu sau fără… barbă ori magneţi şi tricouri, până la mănuşi de bucătărie, fluiere sau şosete cu trifoi. Iar clienţii nu lipsesc. Toate inscripționate ”Dublin” sau ”Ireland”.
Centrul comercial St. Stephen’s Green ne-a impresionat mai mult prin designul demn de New Orleans decât prin zecile de magazine din interior. Diversitatea şi spiritul „as relaxed as it gets” se văd cel mai bine în St. Stephen’s Green, parcul cel mai frumos al oraşului și unde am avut senzația că a căzut o bucată din Rai. Un parc încântător cu mii de lalele de toate culorile peste care s-a revărsat curcubeul. Poate și de aici senzația că Dublinul e orașul tuturor culorilor frumoase. Oameni de toate culorile, ţinutele vestimentare şi orientările… sexuale ce stau pe bănci şi mai ales pe iarbă. Socializare la firul ierbii, printre lalele. Un cuplu de lesbiene ce discută la o porţie de chipsuri. Două fete cu două cutii de Carlsberg deja consumate şi alte două în curs de golire. Un om de afaceri cu laptop, tot pe iarbă. Un student care doarme cu două cărţi pe post de pernă. Grupuri de dublineze îmbrăcate în toate nuanţele posibile şi imposibile ce stau la taclale pe acelaşi covor verde unde e loc pentru fiecare. Pescăruşi, raţe, porumbei şi lebede. Încă o dovadă că e loc pentru toată lumea.

O alertă de securitate a făcut să am o întâlnire neașteptată cu președintele Parlamentului European
Ziua de miercuri 30 aprilie a fost dedicată aproape în întregime Belfastului. Și a început cu peripeții pe calea ferată, după ce parcursesem aproape două treimi din distanță cu trenul (unul extrem de confortabil și punctual cât cuprinde). La un moment dat, controlorul a venit în vagon și a informat pe toți cei care mergeau la Belfast că trebuie să coboare în gara Newry, de unde drumul va fi continuat în autocare. Misterul a fost deslușit în gară, unde am aflat de la un angajat că pe calea ferată Newry-Belfast fusese înregistrată o alertă de securitate. Asta și după ce cu o noapte înainte fuseseră trei atentate cu bombă (fără victime din fericire) la Belfast. Tot în gara Newry am avut o întâlnire neașteptată cu omul pentru care alerta de securitate crescuse radical. Era vorba de nimeni altul decât Martin Schulz, președintele Parlamentului European, ce mergea tot la Belfast ca să susțină un candidat nord-irlandez la alegerile europarlamentare. Am avut prilejul să stau câteva minute de vorbă cu înaltul VIP, foarte volubil. Nu am ratat nici ocazia de a imortaliza o asemenea întâlnire neașteptată.
Până la urmă, și schimbarea mijlocului de transport a avut farmecul ei. Mergând cu autocarul pe autostradă, am avut ocazia să vedem și șarmanta Irlandă de Nord rurală. Cu parcele mărginite de garduri vii, ordine și curățenie cât cuprinde și case normale parcă trase la indigo, cu maxim un etaj, departe de vilele kitchoase și extravagante de la noi. O frumusețe a normalității care nu are cum să nu îți placă.
De la gara centrală din Belfast – unde ne-a lăsat autocarul – și până în centru am făcut pe jos vreo 20 de minute. Asta și pentru că pe traseu am făcut o haltă la o interesantă biserică presbiteriană cu 1400 de locuri și cafenea la subsol, având ghid foarte amabil o doamnă ce lucra aici. Trebuie spus de altfel că atât nord-irlandezii, cât și vecinii lor irlandezi, au gena amabilității în sânge.
Primăria Belfast este o încântare și la interior și la exterior. Iar turul ghidat gratuit ne-a dus cu gândul mai mult la un palat decât la o primărie. Punctul maxim de atracție a fost Camera de Consiliu. O încăpere superbă ce te duce cu gândul la secolul al XIX-lea ori al XVIII-lea și în care am luat loc inclusiv pe scaunul primarului, unul ce arăta mai degrabă a tron regal.
În cele șase ore petrecute în Belfast am văzut și Ceasul memorial Albert, dar și Catedrala, veche de numai 110 ani. Hoinăreala pe străzile liniștite ale Belfastului a avut și o oprire obligatorie pentru prânzul culinar la restaurantul Le Coop, foarte original ca design și unde berea locală blonde ale Mc Grath’s (denumită în onoarea unui… ogar campion la curse) a fost deliciul nr. 1.
Am revenit la Dublin seara târziu. Prilej pentru a da o raită și la supermarketul SuperValue (face parte dintr-o rețea locală cu foarte mulți clienți), de unde am luat și câteva brânzeturi irlandeze ce au contrazis radical ideea potrivit căreia mâncarea locală nu e una tocmai delicioasă.

Castelul Malahide, minunea din mijlocul unei oaze de verdeață

În prima parte a zilei de 1 mai am fugit la țară, la 13 km de Dublin. Mai precis în încântătorul sat Malahide. Iar Malahide Castle, aflat la doar șapte minute de mers pe jos de la gară, a fost fără îndoială cel mai interesant obiectiv vizitat pe parcursul sejurului nostru. Castelul, datând din secolul al XII-lea, se află în mijlocul unei mari oaze de verdeaţă unde se află un copac vechi de 350 de ani și un altul în vârstă de… 400 de ani. Turul cu ghidă făcut timp de 45 de minute în castel ne-a dat senzația întoarcerii în timp, cu camere elegante impecabil conservate, cu mobilier de epocă și tablouri cu cavaleri, dar și legende cu fantome. Malahide Castle a fost casa familiei nobiliare Talbot vreme de 800 de ani și a găzduit nobili faimoși din istoria Irlandei. Un copac vechi de 350 de ani şi un altul vechi de 400. Tur cu ghidă timp de 45 de minute. De la castel am făcut o plimbare prin pitorescul sat până la Marea Irlandei. Ploaia ușoară ce a început să crească treptat în intensitate ne-a purtat noroc și ne-a făcut să descoperim un alt loc magic. De ce? Pentru că ne-am adăpostit la JJ Gibney’s Pub, un minunat local de familie, cu pereţi şi mobilier din lemn. Un local unde am gustat o foarte bună bere Smithwicks roşie. În mod paradoxal, cea mai bună mâncare am servit-o tot acolo, într-un pub de ţară: supă cremă cu vită, ciuperci şi ierburi împreună cu sandwichuri ham&cheese. Afara ploua torenţial. A fost o fericire să stau într-un asemenea loc plăcut cu cei dragi.
O porție de fericire am trăit și în ultima seară petrecută la Dublin, când am fost în Temple Bar. Toate puburile erau arhipline, iar animația atinsese cele mai înalte cote. Lumea bea şi afară, fără să ţină cont de cele 7-8 grade. Distracția învinsese frigul. Ne doream să găsim un loc unde să savurăm atmosfera locală de pub. La un moment dat, ca prin farmec, s-a eliberat ca prin farmec o masă (în fapt un butoi tunat) chiar lângă scenă, într-un pub simbol al oraşului – Oliver St. John Gogarty. Am petrecut acolo aproape două ore cu muzică irlandeză (un duo excelent), bere Guinness şi atmosferă plină de bucuria vieţii. Plus pălării tipic irlandeze pe cap. O seară ca un corolar perfect la un sejur scurt, incredibil de dens şi de neuitat.

Always loving you, Scorpions!

Are rock-ul de cinci stele vârstă? Nu. Și vă dau aici cinci exemple care bat măr trecerea timpului cu look-ul, cu vocea, cu chitara, cu tobele și mai presus de orice cu o energie și o plăcere a muzicii incredibile. Klaus Meine – 65 de ani, Rudolf Schenker – 65 de ani, Mathias Jabs – 58 de ani, James Kottak – 51 de ani și Pawel Maciwoda – 46 de ani. Într-un cuvânt: SCORPIONS! Și m-am convins de faptul că Scorpions a găsit rețeta magică a elixirului tinereții sâmbata trecută la Romexpo. O seară magică, entuziasmantă și ce merită zeci și zeci de epitete.

Febra întâlnirii pentru prima oară cu trupa pe care o iubesc de peste 23 de ani m-a cuprins încă dinainte de a intra la Complexul ROMEXPO. Nici nu au mai contat frigul de afară sau coada de la porțile de acces. Cele trei ore ce ne mai despărțeau de un concert cât o viață păreau la fel de insignifiante ca niște secunde grăbite. Deja ”injectați” cu… Scorpions, după ce ascultasem pe autostradă de la Rock You Like a Hurricane până la Send Me An Angel ori Sly, am avut o primă surpriză plăcută când am ajuns la Golden Ring: scena era incredibil de aproape de noi, doar la vreo 3-4 metri distanță.

Un detaliu interesant și lăudabil privind categoriile de vârstă ale fanilor prezenți: peste 70% dintre ei nu aveau mai mult de 40 de ani. O dovadă palpabilă a faptului că muzica celor de la Scorpions a cucerit și generația care pe vremea lui ”Wind of change” nu își luase încă buletinul.

Și, după recitalul de deschidere reușit al celor de la Trooper, a venit momentul așteptat de unii de ani, de alții de decenii: pe acordurile energizante ale ”Sting in the tail” a intrat în scenă Scorpions. Iar de aici încolo, totul a decurs ca o poveste de dragoste muzicală perfectă, la asta contribuind și spațiul de la Romexpo care a creat o atmosferă de intimitate între cei peste 10.000 de fani și Klaus Meine&co.

Este o senzație incredibilă de plăcută pentru suflet să stai atât de aproape de idolii tăi, să cânți împreună cu ei, să dansezi și să trăiești muzica lor la intensitate maximă. Iar empatia dintre Scorpions și public a fost una de neuitat. Ne-au impresionat căldura arătată de Klaus Meine și chitariștii Rudolf Schenker și Mathias Jabs și faptul că au fost pe aproape toată durata concertului aproape de fani și la propriu și la figurat.

Iar faptul că am fost chiar lângă scenă ne-a creat o senzație incredibil de plăcută, conectându-ne la pulsul concertului la intensitate maximă. Și cum să nu trăiești fiecare clipă, cum să nu trăiești fiecare hit, fie că e vorba de Is There Anybody There, The Best is Yet to Come ori Big City Nights, când îi vezi pe cei de la Scorpions trăind muzica și cântând cu atâta plăcere și pasiune, fără nicio notă falsă nici la propriu nici la figurat? Bucuria muzicii, asta înseamnă Scorpions. O bucurie plină de culoare, la fel ca ținutele și chitarele lui Rudolf Schenker și Mathias Jabs ori extraenergia bateristului James Kottak.

E atât de plăcut să cânți până aproape de răgușire împreună cu idolii tăi muzicali și cu mii și mii de oameni.

Cei de la Scorpions au fost darnici cu publicul atât prin muzica lor, cât și prin… zecile de bețe de baterie și pene de chitară aruncate în public.

Nu putea lipsi nici un moment special al bateristului James Kottak, care la finalul unui solo formidabil combinat cu imagini cinetice spectaculoase și originale a rămas la bustul gol și s-a suit pe baterie, spectatorii văzându-i tatuat pe spate același mesaj pe care îl avea și pe tricou: “Rock’n Roll Forever”. La fel de electrizante au fost și solo-urile lui Rudolf Schenker și Mathias Jabs.

Toate cele 19 piese cântate de Scorpions au fost tot atâtea momente de fericire. O fericire muzicală pe care ne-am fi dorit-o să dureze cel puțin până dimineața.

Sonorizarea impecabilă, jocurile de lumini și grafica de fundal au fost și ele ”ingrediente” ale unei seri de ținut minte o viață.

De ce iubesc Scorpions? De ce iubim Scorpions? Pentru că, așa cum spunea și Klaus Meine în 2004, rezumând impresionanta istorie a formației, ”There’ll never be any substitute for live concerts with real music and real feelings.” O declarație din inimă, ca și concertele lor, tot atâtea declarații de iubire pentru muzică și fani.

Always loving you, Scorpions

 

Casa din scaun cu rotile şi iarbă udă

# Născută fără picioare, ţintuită de 37 de ani într-un scaun cu rotile şi suferind de handicap de gradul I, Alexandrina Militaru a fost evacuată abuziv în urmă cu două luni împreună cu mama ei (care nu mai are de câţiva ani o ureche) din blocul Coremi din Piteşti

# De atunci, cele două îşi petrec nopţile fie pe iarba udă de lângă Teatrul Al. Davila, fie pe o bancă

 

Bună dimineaţa! Aţi dormit bine, nu? V-aţi băut cafeaua, v-aţi luat micul dejun, v-aţi odihnit într-un pat confortabil, la o temperatură adecvată. Iar apoi aţi plecat la serviciu. Ce lucruri banale, nu-i aşa?  Şi ca să continuăm în acelaşi registru, poate că după-amiază veţi face o plimbare pe Centru, aşa de relaxare. Iar mulţi dintre dumneavoastră veţi trece prin zona dintre Teatrul Al. Davila şi Biserica Catolică. Fără să vreţi, paşii vă vor purta şi pe lângă o fată fără picioare care stă în scaun cu rotile, având-o alături pe mama sa. Fără îndoială că nu vă veţi opri şi vă veţi zice în gând, eventual şi cu un rictus dezaprobator: ”Alţi cerşetori…” Vă veţi uita la cele două cu o curiozitate morbidă, ca la două ciudăţenii ale naturii umane. Nu vă pasă, nu vă interesează. Mergeţi nepăsători mai departe. Poate că nici nu vă daţi seama – în caz că a plouat cu o seară înainte – că cele două sunt ude până la piele. Veţi scoate eventual o expresie de mirare când le veţi vedea îmbrăcate cu mai multe rânduri de haine, de parcă am fi la Cercul Polar. De ce atâtea haine pe ele? Când nu ai adăpost şi în loc de saltea stai pe iarba udă ori pe banca rece ca un cavou şi când în loc de tavan ai deasupra un copac cu frunzele rarefiate prin care ploaia trece în voie, când pe nimeni nu mai interesează soarta ta, nopţile sunt al naibii de dure. De mai bine de două luni, cerul impasibil e singurul acoperiş pentru doamna Alexandrina Militaru (57 de ani) şi fiica sa Constanţa Mihaela (37 de ani). Restul e nepăsare, multă nepăsare, din partea tuturor…

 

”Administratorul de la COREMI ne-a vândut camera pentru o maşină mică”

 

Poate că le-aţi văzut de multe ori până spre sfârşitul verii pe cele două pe Centru, în zona patiseriei Georgi. Erau vremuri un pic mai puţin triste pentru ele. Pe atunci încă locuiau în ”celebrul” cămin COREMI din Prundu, cunoscut pentru numeroasele bătăi şi scandaluri din ultimii ani. De bine de rău, aveau o cameră, chiar dacă nu se putea vorbi de condiţii tocmai salubre. După care totul s-a năruit. Au fost date afară de administrator,  li s-au aruncat hainele. Fără milă, fără compasiune. După cum spune doamna Militaru, ”administratorul Nicolae Pavel ne-a vândut camera pentru o maşină mică.” Nu este pentru prima oară când vin acuze de abuz la adresa lui Nicolae Pavel. Poate că acuza e adevărată, poate că nu. Indiferent însă care ar fi motivul, cum poţi să dai afară fără nicio jenă două fiinţe fără niciun ajutor, două fiinţe cu dizabilităţi care nu se pot apăra, care nu pot reacţiona? Aşa prevede legea? Dar legea umană ce prevede? Dar legea empatiei? Ce e trist e faptul că deşi e în administrarea Primăriei Piteşti, blocul COREMI e un fel de stat în stat.

Le-am ”vizitat” pe Alexandrina şi Constanţa Militaru sub cerul liber într-o dimineaţă nefiresc de rece, după ce cu o noapte înainte plouase. Din scaunul cu rotile, privindu-ne de sub o căciulă de iarnă, îmbrăcată cu un hanorac portocaliu şi având micile cioturi ce ţin loc de picioare acoperite cu o pătură udă, Constanța Militaru mă priveşte cu un aer resemnat, de om consolat cu destinul său. Fata nu are nici cel mai mic mijloc de a se opune destinului. Nici nu ar putea. Nu e pe propriile picioare. Nici la propriu nici la figurat. Nici nu poate vorbi. Când vrea ceva, scoate nişte sunete pe care doar mama ei le poate desluşi. Precum puii neajutoraţi din junglă. Trist, înfiorător de trist… Jean Jacques Rousseau spunea că oamenii se nasc egali, dar societatea îi schimbă. Îl contrazic. Oamenii se nasc al naibii de inegali, iar societatea îi poate schimba în mai bine sau în mai rău. Sau nu îi mai poate schimba deloc.

Născută fără picioare şi având handicap de gradul I, Constanţa Militaru are o pensie de doar 230 lei. Tatăl ei a murit acum opt ani. Mai are un frate, Alexandru, şi el infirm, care stă mai mult prin gară. Mama ei a lucrat 18 ani la Rolast, după care a trebuit să iasă la pensie pe caz de boală. Cu un ochi nu mai vede bine, iar urechea dreaptă… nu mai e. În locul ei este doar o mică masă de carne şi vase de sânge. Are o pensie de 670 lei.

 

Aurolacii i-au tăiat buzunarul gros de la pantaloni, crezând că are bani. Avea doar nişte… iconiţe şi cărticele de rugăciuni

 

Având pe cap un fular, doamna Alexandrina Militaru pare desprinsă mai degrabă dintr-un peisaj siberian, decât dintr-unul temperat-continental. Dârdâie de frig: ”Azi-noapte am stat pe o bancă, nu am dormit nici măcar o oră, mi-am pus fata acolo şi am păzit-o. Ne e frică de aurolaci.” O întrebăm dacă s-a interesat cineva de soarta lor în cele mai bine de patru săptămâni de când stau pe iarbă sau pe bănci: ”Nimeni nu s-a interesat de noi. Am fost în audienţă la domnul primar, dar ne-a spus că nu are camere.”

Apropo de interes, singurii care s-au ”interesat” de cele două femei au fost nişte poliţişti locali care – îndobitociţi de nişte legi seci – au vrut să le izgonească din Centru.  Nu au reuşit. Biserica Catolică e la doi paşi de ele, însă nimeni de acolo nu le-a băgat în seamnă. Cum rămâne cu cuvintele Mântuitorului: ”Să iubeşti aproapele tău ca pe tine însuţi”? Şi catolicismul are ignoranţii lui…

Doar cei de la Florăria Protheea au fost receptivi la suferinţa lor şi le-au lăsat să stea de mai multe ori sub copertina magazinului.

Alexandrina Militaru ne arată buzunarul stâng de la pantalonii ponosiţi. E tăiat parţial: ”Într-o noapte, nişte aurolaci ne-au atacat. Au văzut buzunarul plin şi au crezut că am bani. L-au tăiat. Însă acolo nu aveam bani, ci doar nişte iconiţe şi nişte cărticele de rugăciuni.” Credinţa nu a părăsit-o însă niciodată. Doamna Militaru scoate conţinutul buzunarului. Cărticelele de rugăciuni sunt pline de apă, iar zeci şi zeci de rânduri de abia se mai văd. Cuvântul Domnului s-a diluat…

La un moment dat, pe lângă noi trec o femeie cu părul roşcat şi nepoţica ei. Se uită ciudat de tot la cele două femei bătute măr de soartă, de parcă ar fi văzut cine știe ce animale bizare la Zoo. Pensionara roşcată nici nu schiţează vreun gest de a se căuta în buzunar după mărunţiş. De altfel, timp de aproape o jumătate de oră cât am stat de vorbă cu doamna Militaru, dintre zecile de oameni ce au trecut pe lângă noi, o singură persoană a scos o monedă de 50 de bani. Atât.

Am trecut pe lângă cele două femei şi astăzi. Dormeau într-un fel de intrând de la teatru. Doamna Militaru, înfăşurată în mai multe haine pe cimentul plin de apă, iar fiica sa, în scaunul cu rotile, în voia ploii şi a vântului la fel de rece şi impasibil ca şi toţi cei care treceau pe lângă ele… 

Asta e mărinimia Piteştiului. Piteşti, oraşul în care Primăria dă 500.000 de euro pentru un adăpost pentru maidanezi, oraşul în care câinii comunitari cu colţi sunt mai importanţi decât oamenii fără colţi şi fără sprijin. Piteşti, oraşul în care averile cumulate ale consilierilor locali depăşesc milioane de euro şi în care aceiaşi consilieri locali sunt de o mie de ori mai interesaţi de dimensiunea declaraţiilor de avere, decât de declaraţiile de caritate.

Deocamdată, într-un oraş în care primarul Pendiuc şi politicienii îşi aduc aminte de nevoiaşi prin intermediul unor pungi cu daruri schiloade doar de Crăciun şi Paşte, Constanţa şi Alexandrina Militaru continuă să trăiască în ”casa” din scaun cu rotile şi iarbă. Centrul Piteştiului e Golgota lor. S-ar putea să nu mai prindă iarna… Piteştenii – şi nu numai ei – pot dovedi că nu au suflet în procent minoritar ajutându-le să îşi găsească o cameră, fie ea cât de mică. Vă pasă?

 

 

 

 

Sa se dea Champions League ex aequo la Bayern si Borussia!

Deutschland uber alles la fotbal! De cand ma uit la fotbal din anii 80 nu am fost mai incantat ca acum de doua semifinale de cupa europeana. Bayern si Borussia joaca atat de frumos si ofensiv incat nici nu stiu cu cine sa tin in finala. Mai bine s-ar da Champions League ex aequo! Este pentru prima oara cand imi doresc asta.

Iar rezultatele lor fabuloase din meciurile tur ale semifinalelor Champions League demonstreaza ca poti face fotbal spectaculos, de poveste, si fara sa investesti sute de milioane de euro.  Bayern Munchen – FC Barcelona 4-0 si Borussia Dortmund-Real Madrid 4-1 suna de-a dreptul incredibil. Nu si pentru cei care au vazut meciurile. Probabil ca nu voi uita vreodata cele doua meciuri, iar de fiecare data cand voi fi pus sa dau doua exemple de mecuri de neuitat le voi mentiona cu toata placerea.

Succesele lui Bayern si Borussia sunt inca o dovada a faptului ca in fotbalul german exista o cultura speciala, ce include pasiunea pentru un joc ofensiv si spectaculos inainte de pasiunea pentru bani, dar si – foarte important- respectul total pentru suporteri. Imi spunea un bun prieten care a fost nu demult la Munchen ca dupa antrenamente, jucatorii lui Bayern stau si doua ore ca sa dea autografe si sa faca poze cu suporterii. La fel se intampla si la Dortmund.

Nu cred ca gresesc daca spun ca la ora actuala fotbalul practicat de Bayern si Borussia este unul total.

Interesant e si faptul ca eroii din cele doua semifinale – Thomas Muller si Lewandowski sunt mai degraba niste antistaruri, fara fite si fara stiri de cancan. Ca si antrenorii lor, Jupp Heynckes si Jurgen Klopp. In afara de asta, la ambele echipe s-a vazut un joc colectiv fara cusur. Toti pentru unul si unul pentru toti. Nu toti pentru Messi sau toti pentru Cristiano Ronaldo. La Bayern si Borussia vedetele sunt ECHIPA si asta se vede.

Uitandu-ma la jocul celor doua mari echipe germane, mi-am adus aminte de fotbalul de dinainte de 1989, cand se juca mai mult din placere si mai putin pentru bani. Ma bucura victoriile lor. Fotbalul pasional a invins fotbalul comercial.

Vielen danke, Bayern Munchen und Borussia Dortmund!