Tag Archives: Ryanair

Dublin, oraşul tuturor culorilor frumoase

La Trinity College 04 Intalnire Martin Schulz Gara Newry (3) Animatie St Stephen's Green Castelul Malahide Chef Pub Oliver St John Gogarty Chef Temple Bar Area 1 mai 2014 Christ Church Guinness Storehouse In fata la Bank of Ireland La O'Neills Pub Politisti ce opresc circulatia pentru pietoni Poza cu statuia lui Oscar Wilde Primaria Belfast Sala Consiliu Primaria Belfast Sala St Patrick's de la Dublin Castle St Stephen's Green Un Guinness savurat in Gravity Bar

Dublin. Oraş cu parfum de vis, energie contagioasă, oameni veseli şi debordanţi. Oraş cu un ritm al vieţii trepidant ce se vede inclusiv în mersul rapid al locuitorilor săi. Oraş în care visam să ajung de mai mulţi ani. Şi în care am ajuns săptămâna trecută, într-o formulă cât se poate de plăcută, alături de soţie şi cumnaţi. Iar drumul spre visul devenit realitate a durat trei ore şi jumătate. Preţ de un zbor cu Ryanair, cea mai serioasă companie low-cost din Europa. Companie irlandeză, ca şi Dublinul. Începutul sejurului pe pământurile irlandeze a fost cu dreptul, graţie unei aterizări impecabile a avionului. Prima impresie, creionată din spatele hubloului: verde, mult verde.
Era luni 28 aprilie şi călătoria noastră de patru zile era la prima etapă. O primă dovadă a faptului că irlandezii sunt oameni foarte comunicativi am avut-o pe drumul de 30 de minute spre hotelul nostru, în taxiul condus de un şofer foarte vorbăreţ şi sociabil, fan al lui Manchester United şi critic al politicienilor ce împânziseră Dublinul cu afişe electorale pe toţi stâlpii. Doar e campanie pentru europarlamentare, nu? Apropo de asta, dincolo de probitatea morală şi politică mai mare sau mai mică, toate figurile de candidaţi la alegeri văzute pe afişe erau de zece ori mai simpatice decât toţi candidaţii noştri autohtoni.
În fine, să lăsăm politica şi să ne întoarcem la hotelul ce ne-a fost gazdă prietenoasă vreme de patru zile. The Glen Guesthouse, amplasat ideal pe Lower Gardiner Street, la nici 10 minute de mers pe jos de centrul oraşului, la cinci minute de gara Connolly şi foarte aproape de numeroase supermarketuri şi puburi. Hotelul propriu-zis este într-o clădire veche, dar şic. Iar treptele mici acoperite cu mochetă albastră ce te duc până la camera neaşteptat de spaţioasă de la etajul trei au şi ele farmecul lor.
Oboseala zborului a dispărut ca prin farmec atunci când am ieşit la descoperit Dublinul. Şi, deşi ne temusem de proverbiala vreme capricioasă, am avut parte de un timp neaşteptat de bun, cu soare şi temperaturi între 15 şi 19 grade în primele trei zile. Aşa a fost şi în după-amiaza zilei de luni 28 aprilie.
De cum treci râul Liffey şi te apropii de Trinity College (universitate fondată în 1592 de Elisabeta I pe locul unei mănăstiri confiscate), pulsul oraşului creşte radical, iar agitaţia străzilor te molipseşte cu energie. Prima oară te frapează varietatea coloristico-vestimentară a localnicilor. Irlandezi îmbrăcaţi în toate felurile, inclusiv cu tricouri şi maieuri la 14-15 grade. Copii fără şosete ori în bluze subţiri, obişnuiţi de mici cu vremea rece. Poţi vedea şi multe femei aranjate în nuanţe vii şi în acelaşi timp foarte asortate.
Furnicarul uman e o încântare pentru orice pasionat de agitaţia urbană.
Peste tot în centru şi în special pe Grafton Street – principala arteră comercială a oraşului – poţi vedea mulţi cântăreţi stradali cu voci absolut minunate. Tot pe Grafton Street vezi toleranța proverbială a locuitorilor Dublinului. La orice oră poți vedea sute și sute de trecători de toate națiile și toate culorile perfect integrați în peisaj.
Clădirile au un farmec special cu a lor patină a timpului şi modernizate fără nici cel mai mic derapaj arhitectural. După ce trecem pe lângă Bank of Ireland, adăpostită de o minunăţie de clădire cu colonade, traversăm şi ajungem la Trinity College şi ne amestecăm ca valurile neîncetate de studenţi şi turişti. Clădirile vechi de secole ale universităţii sunt într-o simbioză perfectă cu spaţiile verzi aranjate parcă de un peisagist pasionat de geometrie spaţială.
Şi cum după o plimbare sănătoasă merg o masă copioasă şi o bere delicioasă, facem o oprire prelungită la O’Neill’s Pub, un local vechi de aproape 300 de ani. Interiorul victorian este superb, plin de farmec. Zecile de feluri de bere afişate la bar lângă tejghea sunt deja o ispită căreia nu îi poţi ceda. Optăm pentru Guinness şi mai apoi pentru o altă bere neagră excelentă- O’Hara’s, ce mie unul mi s-a părut mai bună decât celebra ei surată. Şi partea culinară întregeşte cum nu se poate mai bine seara încântătoare: tocană de vită ultrafragedă cu piure de cartofi şi morcovi, varză şi conopidă. Pubul e plin şi veselia e la ea acasă. Una peste alta, este o atmosferă și un loc special ce te fac să îţi doreşti să prelungeşti la nesfârşit timpul petrecut aici.
Marţi 29 aprilie a fost cu certitudine cea mai densă zi petrecută la Dublin. O zi ce a început dis de dimineață cu o… bombă. Nu, nu vă gândiți la cine știe ce atentate la Dublin. A fost pur și simplu vorba de o bombă calorică, a se citi mic dejunul irlandez foarte consistent de la The Glen Guesthouse: un ou ochi, cârnat prăjit, două felii groase de pudding (asemănător cu sângeretele nostru, dar și cu lebărul la gust), fasole și o felie groasă de șuncă prăjită. Un mic dejun tocmai bun de încărcat ”bateriile” pentru următoarele 12 ore de colindat Dublinul la pas.
La ieșirea din hotel, o imagine inedită: doi polițiști locali veseli și vorbăreți ținând două indicatoare opreau circulația ori de câte ori trecea un pieton.
Periplul nostru-maraton a început pe cea mai importantă arteră a orașului – O’Connell Street, aflată la doar câteva minute de mers pe jos de hotel. O arteră supranumită ”Champs Elysee-ul Dublinului”, plină de mari magazine, restaurante și în al cărei centru tronează imensa fleșă (The Spire of Dublin) de 120 de metri din oțel. Aproape de ea se află și clădirea Poștei, și ea un monument în sine.
După aproape 20 de minute de mers alert, am ajuns aproape nas în nas cu… Oscar Wilde. Nu, nu vă gândiți că marele scriitor a înviat prin cine știe ce tehnologie revoluționară. Pur și simplu am ajuns în Merrion Square, acolo unde e o statuie… color a lui Oscar Wilde. Și cum Dublinul e și un oraș al artei și literelor, ne-am continuat drumul în aceeași notă și am poposit la National Gallery of Ireland, loc unde intrarea e gratuită și unde poți admira mai multe capodopere ale picturii universale. În frunte bineînţeles cu ”Arestarea lui Hristos” de Caravaggio, o pictură despre care s-a crezut ani buni că aparține unui alt artist. Alături de Caravaggio, la National Gallery poți vedea de asemenea tablouri de Monet, Picasso, Renoir, Sisley, Goya, Velasquez.

Cafeneaua de lângă cripte

După cura vizuală de artă am ajuns la un alt obiectiv de top al orașului. Este vorba de Dublin Castle, a cărui clădire actuală datează în principal din secolul al XVII-lea. Iar sala St. Patrick, lungă de 25 metri şi lată de 12 metri este probabil cea mai grandioasă din Irlanda și locul unde sunt învestiţi toţi preşedinţii Irlandei începând din 1938. Vizita noastră s-a încheiat într-un mod cât se poate de plăcut, la o cafea ”very strong” pe terasa castelului. După o vizită scurtă la Primăria Dublin, cu un hol demn de o capodoperă arhitecturală, am ajuns la catedrala Christ Church. Sobră, rece şi maiestuoasă, catedrala are aproape 1000 de ani vechime. Dincolo de farmecul ei medieval, Christ Church are și două ”obiective” oarecum bizare: o cafenea la subsol, chiar lângă cripte (cam macabră alăturarea), precum și o pisică şi un şoarece vechi de peste 150 de ani, mumificaţi. Probabil niște înaintași irlandezi de ai lui Tom și Jerry.
Dacă la Christ Church a predominat senzația de răceală, St. Patrick’s Cathedral, ne-a plăcut mai mult, fiind mai colorată și la propriu și la figurat. Trebuie spus că în această catedrală este îngropat și marele Jonathan Swift. Un detaliu interesant: niciuna dintre cele două catedrale de mai sus nu primește bani de la stat, singurele resurse financiare fiind din biletele de intrare.
Dublin a fost primul oraș străin în care nu am folosit deloc transportul în comun, asta și pentru că orașul e foarte ușor de parcurs la pas.
La pas am mers, fie și pentru aproape 40 de minute, la celebra Guinness Storehouse, unde vezi într-o prezentare interactivă impecabil structurată tot procesul de fabricaţie al faimoasei beri irlandeze. Punctul culminant e bineînţeles la Gravity Bar (barul aflat la cea mai mare înălţime din Dublin), unde bei cel mai bun şi proaspăt pint de Guinness.
Nu putea fi omisă nici partea de shopping, în special pe Grafton Street. Iar acolo magazinul Disney a fost în mod cert punctul de maximă atracție. Un loc ce te atrage și ca adult și în care dacă vii cu copiii ai șanse maxime să rămâi cu portofelul sau cu… cardul gol.
Dublinul este locul cu probabil cel mai bun marketing turistic din lume. Am vazut peste tot zeci şi zeci de magazine Carrolls, cu mii de sortimente de suveniruri, de la tradiţionalele pălării irlandeze verzi cu sau fără… barbă ori magneţi şi tricouri, până la mănuşi de bucătărie, fluiere sau şosete cu trifoi. Iar clienţii nu lipsesc. Toate inscripționate ”Dublin” sau ”Ireland”.
Centrul comercial St. Stephen’s Green ne-a impresionat mai mult prin designul demn de New Orleans decât prin zecile de magazine din interior. Diversitatea şi spiritul „as relaxed as it gets” se văd cel mai bine în St. Stephen’s Green, parcul cel mai frumos al oraşului și unde am avut senzația că a căzut o bucată din Rai. Un parc încântător cu mii de lalele de toate culorile peste care s-a revărsat curcubeul. Poate și de aici senzația că Dublinul e orașul tuturor culorilor frumoase. Oameni de toate culorile, ţinutele vestimentare şi orientările… sexuale ce stau pe bănci şi mai ales pe iarbă. Socializare la firul ierbii, printre lalele. Un cuplu de lesbiene ce discută la o porţie de chipsuri. Două fete cu două cutii de Carlsberg deja consumate şi alte două în curs de golire. Un om de afaceri cu laptop, tot pe iarbă. Un student care doarme cu două cărţi pe post de pernă. Grupuri de dublineze îmbrăcate în toate nuanţele posibile şi imposibile ce stau la taclale pe acelaşi covor verde unde e loc pentru fiecare. Pescăruşi, raţe, porumbei şi lebede. Încă o dovadă că e loc pentru toată lumea.

O alertă de securitate a făcut să am o întâlnire neașteptată cu președintele Parlamentului European
Ziua de miercuri 30 aprilie a fost dedicată aproape în întregime Belfastului. Și a început cu peripeții pe calea ferată, după ce parcursesem aproape două treimi din distanță cu trenul (unul extrem de confortabil și punctual cât cuprinde). La un moment dat, controlorul a venit în vagon și a informat pe toți cei care mergeau la Belfast că trebuie să coboare în gara Newry, de unde drumul va fi continuat în autocare. Misterul a fost deslușit în gară, unde am aflat de la un angajat că pe calea ferată Newry-Belfast fusese înregistrată o alertă de securitate. Asta și după ce cu o noapte înainte fuseseră trei atentate cu bombă (fără victime din fericire) la Belfast. Tot în gara Newry am avut o întâlnire neașteptată cu omul pentru care alerta de securitate crescuse radical. Era vorba de nimeni altul decât Martin Schulz, președintele Parlamentului European, ce mergea tot la Belfast ca să susțină un candidat nord-irlandez la alegerile europarlamentare. Am avut prilejul să stau câteva minute de vorbă cu înaltul VIP, foarte volubil. Nu am ratat nici ocazia de a imortaliza o asemenea întâlnire neașteptată.
Până la urmă, și schimbarea mijlocului de transport a avut farmecul ei. Mergând cu autocarul pe autostradă, am avut ocazia să vedem și șarmanta Irlandă de Nord rurală. Cu parcele mărginite de garduri vii, ordine și curățenie cât cuprinde și case normale parcă trase la indigo, cu maxim un etaj, departe de vilele kitchoase și extravagante de la noi. O frumusețe a normalității care nu are cum să nu îți placă.
De la gara centrală din Belfast – unde ne-a lăsat autocarul – și până în centru am făcut pe jos vreo 20 de minute. Asta și pentru că pe traseu am făcut o haltă la o interesantă biserică presbiteriană cu 1400 de locuri și cafenea la subsol, având ghid foarte amabil o doamnă ce lucra aici. Trebuie spus de altfel că atât nord-irlandezii, cât și vecinii lor irlandezi, au gena amabilității în sânge.
Primăria Belfast este o încântare și la interior și la exterior. Iar turul ghidat gratuit ne-a dus cu gândul mai mult la un palat decât la o primărie. Punctul maxim de atracție a fost Camera de Consiliu. O încăpere superbă ce te duce cu gândul la secolul al XIX-lea ori al XVIII-lea și în care am luat loc inclusiv pe scaunul primarului, unul ce arăta mai degrabă a tron regal.
În cele șase ore petrecute în Belfast am văzut și Ceasul memorial Albert, dar și Catedrala, veche de numai 110 ani. Hoinăreala pe străzile liniștite ale Belfastului a avut și o oprire obligatorie pentru prânzul culinar la restaurantul Le Coop, foarte original ca design și unde berea locală blonde ale Mc Grath’s (denumită în onoarea unui… ogar campion la curse) a fost deliciul nr. 1.
Am revenit la Dublin seara târziu. Prilej pentru a da o raită și la supermarketul SuperValue (face parte dintr-o rețea locală cu foarte mulți clienți), de unde am luat și câteva brânzeturi irlandeze ce au contrazis radical ideea potrivit căreia mâncarea locală nu e una tocmai delicioasă.

Castelul Malahide, minunea din mijlocul unei oaze de verdeață

În prima parte a zilei de 1 mai am fugit la țară, la 13 km de Dublin. Mai precis în încântătorul sat Malahide. Iar Malahide Castle, aflat la doar șapte minute de mers pe jos de la gară, a fost fără îndoială cel mai interesant obiectiv vizitat pe parcursul sejurului nostru. Castelul, datând din secolul al XII-lea, se află în mijlocul unei mari oaze de verdeaţă unde se află un copac vechi de 350 de ani și un altul în vârstă de… 400 de ani. Turul cu ghidă făcut timp de 45 de minute în castel ne-a dat senzația întoarcerii în timp, cu camere elegante impecabil conservate, cu mobilier de epocă și tablouri cu cavaleri, dar și legende cu fantome. Malahide Castle a fost casa familiei nobiliare Talbot vreme de 800 de ani și a găzduit nobili faimoși din istoria Irlandei. Un copac vechi de 350 de ani şi un altul vechi de 400. Tur cu ghidă timp de 45 de minute. De la castel am făcut o plimbare prin pitorescul sat până la Marea Irlandei. Ploaia ușoară ce a început să crească treptat în intensitate ne-a purtat noroc și ne-a făcut să descoperim un alt loc magic. De ce? Pentru că ne-am adăpostit la JJ Gibney’s Pub, un minunat local de familie, cu pereţi şi mobilier din lemn. Un local unde am gustat o foarte bună bere Smithwicks roşie. În mod paradoxal, cea mai bună mâncare am servit-o tot acolo, într-un pub de ţară: supă cremă cu vită, ciuperci şi ierburi împreună cu sandwichuri ham&cheese. Afara ploua torenţial. A fost o fericire să stau într-un asemenea loc plăcut cu cei dragi.
O porție de fericire am trăit și în ultima seară petrecută la Dublin, când am fost în Temple Bar. Toate puburile erau arhipline, iar animația atinsese cele mai înalte cote. Lumea bea şi afară, fără să ţină cont de cele 7-8 grade. Distracția învinsese frigul. Ne doream să găsim un loc unde să savurăm atmosfera locală de pub. La un moment dat, ca prin farmec, s-a eliberat ca prin farmec o masă (în fapt un butoi tunat) chiar lângă scenă, într-un pub simbol al oraşului – Oliver St. John Gogarty. Am petrecut acolo aproape două ore cu muzică irlandeză (un duo excelent), bere Guinness şi atmosferă plină de bucuria vieţii. Plus pălării tipic irlandeze pe cap. O seară ca un corolar perfect la un sejur scurt, incredibil de dens şi de neuitat.