Yes we can. Again

Dear Mister President,

I have no inquiry for you. I just want to send you a confession letter. I write you first of all in order to confess that I wish I could have voted for you. Unfortunately, I live in Romania and this is not possible. I would have voted you and for sure stay in line for hours for that. I wish I had for one day the American citizenship to vote for you. Why? Because you are not only the President of the U.S.A., you are a global leader. You inspire me and many, many Romanians to believe in change, to fight for that and to overcome my human condition.
As you said in November 2008, “In this country, we rise or fall as one nation, as one people.” As one team, I would add. A team of over 314,6 million people. That’s what I admired most about America: unity and good-understood freedom and democracy. In Romania, there is the opposite: instead of having a team of 21 million people, we have… 21 million teams.
In November 2008, when you won the elections, I was so glad as if I had won a jackpot. Your win gave me an empire state of mind. Now, on the elections day, I have great expectations and hopes to feel the same joy as four years ago. In a Romania which has nowadays extremely few positive models and too many negative and superficial models, you are not a model, you are a leading model. You are a politician “cum laudae”, while in Romania most politicians are “cum fraudae”. Romania would be for sure on a high position in Europe if it had at least 1.000 people with Barack Obama-mentality and strength. Unfortunately, it does not have that. Fortunately, if there is still Barack Obama President in the U.S.A., there is still hope for better in Romania and not only. In America, you are the symbol of the power of your’s country democracy, while in Romania the politicians are the evil symbols of our country wrongly understood democracy. I am proud of Romania and I always will be, but I am really ashamed of its politicians. You said “Yes, we can” and you prove that while the Romanian politicians seem always to say “Yes, we can. We can steal more and more”.
That is why I look inspiration and power to still believe in change by looking at you and your power to change America, although you had not have at all an easy term. You deserve well four more years. Because America’s good changes must continue. The Team America must have the same captain until 2016: Barack Obama. Yes, we can. Again.

Best regards,
Denis Grigorescu

Şcoala de la capătul lumii

 

 

Nu ştiu alţii cum fac, dar eu am ales să susţin pentru campania PROFI te premiază” powered by Vodafone  o şcoală în care nu am învăţat nici măcar o jumătate de oră, o şcoală care nici măcar nu este în oraşul meu (Piteşti), ci la câteva zeci de kilometri, într-un loc izolat a la Robinson Crusoe. Un loc izolat, dar nu nepopulat. O şcoală în care învaţă zeci de elevi rromi care nu au acces la minime condiţii de studiu, ca să nu mai vorbim de accesul la tehnologie. Nişte copii minunaţi care există pentru autorităţi doar o dată la patru ani, atunci când sunt alegerile. În rest, ei trăiesc doar prin mila Domnului. Însă dacă participaţi la campania „PROFI te premiază” le puteţi aduce mai multe raze de bucurie. Şcoala Tufanu din Argeş, structură a Şcolii cu clasele I-VIII ,,Petre Tudose” Bădiceni Mălureni, căci despre ea este vorba, ar putea fi una dintre şcolile din ţară care va câştiga la finalul acestei campanii, care durează până pe 15 noiembrie 2012, fie un server şi 15 notebook-uri, fie un videoproiector.  Înainte de a vă prezenta regulamentul acestei campanii de nota 10, vă voi prezenta experienţa pe care am trăit-o atunci când m-am decis să merg şi să văd cu ochii mei şcoala de la Tufanu şi să vă prezint trista ei poveste. A şcolii de la capătul lumii civilizate. 

Tufanu. Ultima frontieră. Nu, nu se filmează Star Trek, ediţia de Argeş . Pur şi simplu am ajuns într-o şcoală uitată de toţi şi de toate. Şcoala din Tufanu, probabil cel mai sărac sat din România, pare aruncată la capătul lumii civilizate. De altfel, Tufanu nu apare nici măcar pe hartă.

Paradoxal e faptul că drumul până acolo (31 km) trece printr-un adevărat „regat“ de verdeaţă. Un peisaj cu un verde nu de… Monet, ci de Păuleasca. O zonă locuită în majoritate de rromi şi care din păcate e prea puţin sprijinită de autorităţile judeţului. O casă ce pare desprinsă din Alpii austrieci contrastează vizibil cu o alta ce are un perete numai din table ş i al cărei interior a fost parcă luat cu aspiratorul. Mai mulţi muncitori cu chef de… pauză lucrează la un acoperiş  al unei case… decapotabile temporar. Să revenim la drum. Am zis drum? Scuze! Concurenţii de la Paris-Dakar ar fi invidioşi pe hârtoapele şi pietrişul pe care merg de îmi sar neuronii din cap.

10 km pe zi până la şcoală

În mijlocul unei poieniţe idilice, dau nas în nas nu cu… Scufiţa Roşie, ci cu o ceată de copii cu vitele la păscut. Sunt înconjurat imediat cu curiozitate. Nicolae, un băiat dezgheţat, e cel mai mare dintre ei. E în clasa a VI-a. Face 10 kilometri zilnic dus-întors până la şcoală, dar nu se lasă. Îi place la şcoală, dar regretă că „doamna mai mult şade la cafele în loc să predea“. Impresionat, le dau nişte  bani copiilor. Cu un inocent umor irezistibil, o fetiţă de 6 ani mă întreabă: „Nu aveţi şi schimbat?“ Ajung şi la Tufanu, locul unde casele sunt mai fragile decât sălciile, dar unde oamenii au zâmbetul în dotare în permanenţă. Cu toate astea, mai toate casele au antenă parabolică. Aproape şi în acelaşi timp departe rău de lumea dezlănţuită. Rromii de aici sunt tare simpatici şi vioi. În total contrast cu grijile care nu se mai termină. Inundaţiile din 2005 au „devorat“ malurile şi au făcut ca şcoala – şi aşa demnă de un Ev Mediu rudimentar – să stea pe un fel de insulă care poate cădea la următorul val.

 Până şi pământul se lasă cu greu scris…

 „Când vine apa, ia câte 5-6 case şi îneacă maşinile“, îmi spune Ion Geamănă. Lângă el, un copil de vreo 7 ani îmi arată că îi place la şcoală într-un mod original: îşi scrie numele în pământ cu băţul. E drept, mai greu, dar reuşeşte într-un final. Până şi pământul se lasă cu greu scris…

60 de copii – toţi de etnie rromă – învaţă într-o şcoală construită acum peste 40 de ani şi ce are doar două săli, a doua fiind mai mult o microsală. Aleea din curte are buruieni cât cuprinde pe post de obstacole pe drumul spre… educaţie. Doi purceluşi stau nestingheriţi printre elevi. Sprijinul autorităţilor pentru şcoala din Tufanu este aproape invizibil. Drept urmare, aceasta a ajuns într-o stare deplorabilă. Pereţii nu mai au mult şi vor cădea. Sala de clasă mare are nişte bănci demne de… Neanderthal, iar iarna e cam răcoare rău, chiar dacă femeia de serviciu mai face focul.

 

Să se predea şi Scooby Doo la clasă!

 La vederea aparatului meu de fotografiat, elevii se aşează ca hipnotizaţi în bănci. Nu prea mai ştiu ei ce li s-a predat anul trecut, dar îmi pot povesti în detaliu ultimele episoade din Scooby Doo: „Să ne predea şi Scooby Doo la ore!“, zice unul mai poznaş . În timp ce un altul se chinuie să citească un cuvânt de 4 litere. „Nu ne mai ajută nimeni cu şcoala. Dacă vrem să facem ceva, trebuie să plătim noi“, îmi spune cu năduf o mămică. E păcat că în plin secol XXI, într-un Argeş  care se pretinde a fi judeţ european, elevii rromi sunt discriminaţi şi marginalizaţi. Şcoala nu are apă deloc, copiii fiind nevoiţi să meargă kilometri buni până la un izvor unde se stă la coadă. Tot la „şcoala“ din Tufanu, toaleta din spate este un adevărat coşmar… olfactiv şi stă să cadă, fiind o construcţie rudimentară cât cuprinde. Intru şi în minisala de clasă. Există încă din 2002 un proiect pentru o şcoală nouă la Tufanu. Însă proiectul a fost uitat de autorităţi într-un raft prăfuit la centrul bugetar de la Colegiul Naţional „Vlaicu Vodă“ din Curtea de Argeş. Nu ar fi deloc rău ca stimabilii angajaţi de la Prefectură şi Consiliul Judeţean Argeş să mai coboare şi printre oameni de la înălţimea fotoliilor confortabile şi a laptopurilor de ultimă generaţie. Şi în loc să ne intoxice cu destule proiecte şi programe subţiri şi prozaice, să direcţioneze fonduri şi spre zonele defavorizate rău, în frunte cu Tufanu. Deocamdată, la Tufanu, civilizaţia nu mai trece nici măcar în vizită.

Graţie campaniei „PROFI te premiază” powered by Vodafone, civilizaţiaîşi poate face o sucursală şi la Tufanu şi le putem face o bucurie acestor copii, le putem schimba drumul spre viitor, drum care deocamdată este „neasfaltat” şi teribil de greu şi la propriu şi la figurat. Cum? Nu este deloc complicat. Va voi explica mai jos mecanismul campaniei şi paşii pe care trebuie să îi urmaţi pentru ca Şcoala Tufanu din Argeş – pe care eu o susţin – să obţină cât mai multe puncte în concursul dintre şcoli:

          Campania „PROFI te premiază” durează până pe 15 noiembrie 2012, inclusiv.

          Fiecare client care achiziţionează produse din magazinele PROFI din ţară va primi pentru fiecare bon fiscal de cumpărături un număr de 10 puncte, indiferent de valoarea bonului. Participanţii la campanie pot acumula puncte suplimentare, respectiv 300, 150 sau 50 puncte, cumpărând produsele partenerilor campaniei, semnalizate corespunzător la raft. Campania se va derula în limita stocului de produse disponibile în fiecare magazin.

          La fiecare cumpărătură, consumatorul primeşte pe lângă bonul fiscal aferent cumpărăturilor efectuate, un bon nefiscal pe care sunt evidenţiate punctele achiziţionate. Pe acest bon nefiscal se completează numele şcolii cu clasele I-VIII căreia participantul doreşte să-i acorde punctele achiziţionate Dacă doriţi să susţineţi şcoala prezentată mai sus veţi scrie „Şcoala Tufanu- Argeş”. Bonul completat se va introduce în urna situată lângă casa de marcat, în scopul cumulării de puncte pentru clasamentul final.

          Un detaliu important: clienţii pot acorda puncte oricărei şcoli cu clasele I-VIII din România, indiferent de magazinul în care au facut cumpărăturile. Altfel spus, puteţi acorda puncte Şcolii Tufanu din Argeş chiar dacă aţi cumpărat produse dintr-un magazin PROFI din Timişoara ori Constanţa.

          La finalul campaniei, în fiecare dintre cele 126 de magazine PROFI din ţară se va întocmi un clasament, şcoala care va cumula cele mai multe puncte, va obţine locul 1, următoarea clasată va obţine locul 2.

          Pe parcursul campaniei, se vor întocmi clasamente intermediare care vor fi afişate pe site-ul Organizatorului şi în magazinele participante, iar, la sfârşitul campaniei, se va întocmi un clasament final în urma căruia şcolile clasate pe locul I la nivelul fiecăruia din cele 126 de magazine PROFI va primi, fiecare, câte 1 (un) server şi 15 (cincisprezece) notebook-uri, iar şcolile clasate pe locul II, vor primi câte 1 (un) videoproiector fiecare.

      Ce ziceţi, îi susţineţi pe copiii de la Şcoala din Tufanu să intre în lumea civilizată? De scris aş mai scrie, dar plec acum să mai fac nişte cumpărături de la PROFI. Şcoala din Tufanu Argeş are nevoie de mine, de voi şi de punctele noastre. Pentru un altfel de viitor.  

 

 

Minisejur ca in… Elvetia la Moeciu de Sus

 

Nu mai fusesem de mai multi ani la Moeciu si niciodata la Moeciu de Sus. Asa ca atunci cand s-a ivit ocazia unui minisejur alaturi de cei dragi in acea zona, am spus un „Da” cat se poate de hotarat.  Drumul cu asfalt… prost de la Pitesti la Moeciu este presarat cu peisaje fugite parca din… Rai, cu precadere dupa ce treci de popasul de la Mateias. De cum intri in comuna Moeciu, ai senzatia ca ai nimerit in capitala mondiala a pensiunilor. Sute si sute de vile, casute sau ditamai complexele sunt imprastiate peste tot in comuna, oferta pentru turisti fiind una generoasa, cu atat mai mult cu cat preturile per camera au scazut in medie cu 10-20 lei fata de acum un an-doi.  Daca pana am ajuns la Moeciu am fost impresionati de peisaje, de cum am virat dreapta pe drumul spre Moeciu de Sus (aproximativ 8 kilometri) am fost pur si simplu extaziati in valuri. Inconjurat de muntii Bucegi pe de o parte si de muntii Piatra Craiului pe de alta parte, satul Moeciu de Sus ofera un peisaj uimitor. De-a stanga si de-a dreapta drumului vezi zeci de dealuri de un verde care l-ar face invidios si pe… Monet, dealuri cu mii si mii de brazi si casute imprastiate intr-o dezordine atat de placuta. Pe scurt, ai senzatia ca ai nimerit intr-o sucursala a Elvetiei cele atat de pitoresti. Cu o singura exceptie: drumul, care este foarte prost. La cate mii si mii de turisti vin anual la Moeciu de Sus, este pacat ca cei de la Consiliul Judetean Brasov nu sunt in stare sa puna un asfalt pe cativa kilometri… Ne dorim promovare turistica, avem zone absolut miraculoase, dar cand este vorba de drumuri, suntem codasii Europei.  Revenind la pensiuni, este pur si simplu impresionant ritmul in care acestea s-au inmultit in ultimii trei ani. La Moeciu de Sus, aproape fiecare casa este o… pensiune.

Pentru minisederea noastra, am ales pensiunea Stefanut, una cu foarte bune referinte de la prietenii care au fost acolo anul trecut.  Cocheta, cu bun gust, vila dispune de 3 camere duble si 2 apartamente toate dotate cu baie, tv si incalzire centrala. Camera dubla costa 60 de lei, iar apartamentul, 100 de lei. Daca vrei si demipensiune, mai adaugi 45 de lei de persoana pe zi. In plus fata de multe pensiuni din zona, ea are si avantajul unei curti mari si pline de verdeata in care copiii si adultii se simt ca acasa. Stand fie si pentru cateva zile acolo, primul gand care iti vine este acela de a iti prelungi sejurul. Aerul curat, peisajele de vis, caldura oamenilor, toate te fac sa iti doresti sa pleci cat mai tarziu de aici. Cat despre partea culinara de la pensiunea Stefanut, doamna Tina este o adevarata specialista, ciorba de vacuta, pastravul proaspat cu cartofi natur si papanasii cu dulceata de afine fiind doar trei exemple delicioase cat cuprinde ale talentului sau gastronomic.

Aflat la doar 35 de kilometri de Brasov si la cativa kilometri de Bran, Moeciu de Sus poate fi un punct de plecare pentru excursii si in alte zone pitoresti. Am mers intr-o zi la superba Manastire Brancoveanu de la Sambata de Sus, am poposit si la cunoscuta Cetate a Fagarasului, iar in alta zi ne-am lasat recuceriti de farmecul inefabil al centrului Brasovului.

Una peste alta, a fost o miniexcursie care mi-a dovedit inca o data ca Romania are zone absolut mirifice pentru turism, dar ca din pacate marketingul de doi lei si infrastructura de… un leu inca tin ascunse toate aceste nestemate turistice.

 

Cinci doamne şi un Golden Brau la ceas de seară

Prinşi cu rutina cotidiană, uităm de prea multe ori să savurăm microbucuriile fiecărei zile, fie că e vorba de un răsărit de soare, de gustul unei prăjituri delicioase sau de o… gură de bere. Iar într-una dintre serile trecute, am fost martor fără să vreau de o scenă care mi-a reconfirmat încă o dată că viaţa e frumoasă la orice vârstă dacă ştii cu adevărat să te bucuri de ea. Mă plimbam cu fetiţa pe Calea Bucureşti din… Piteşti, puţin mai sus de Hotelul Ramada, când, la un moment dat, zăresc patru doamne aşezate pe două bănci şi una în picioare, locatare ale blocurilor din zonă şi pe care le văd des în plimbările mele de seară. Patru dintre cele cinci doamne (cu vârste între 65 şi 75 de ani) aveau câte un pahar de plastic în mână, iar a cincea le turna bere dintr-o cutie de Golden Brau rece şi tocmai bună ca antidot la căldura prelungită. Pe chipurile lor cu mai multe sau mai puţine riduri se vedea bucuria unei mici plăceri nevinovate. Nu au dat paharele cu bere peste cap, precum un băutor înveterat, ci le-au savurat pe îndelete, parcă pentru a prelungi microplăcerea cât mai mult, parcă pentru a îşi „tatua” gustul de Golden Brau în panoplia bucuriilor sufletului. Berea cu care o vecină le-o oferise le făcuse să zâmbească sincer şi să uite de grijile zilei şi ale pensiilor mici. A fost o scenă care sincer să fiu m-a impresionat. Chiar aşa, voi de când nu aţi mai savurat o microbucurie?

Degustare de bere de foarte bun… gust la Beermingham

Îmi place berea, pe care, ca şi Chinezu, o consider o licoare minunată din foarte multe puncte de vedere şi o încântare pentru papilele gustative. Iar în ultimii doi ani am început să caut să descopăr diferite tipuri de bere şi să le descopăr tainele, ingredientele şi poveştile. Iar un eveniment de prezentare şi degustare a berii nu poate fi decât o încântare pentru un pasionat de asemenea licori. Aseară, băieţii de la Beermingham (o berărie plină cu bere străină de calitate!) au organizat un asemenea eveniment, la care au invitat ziarişti şi bloggeri. O degustare cu adevărat de bun gust a unor beri europene de renume din Cehia, Germania, Anglia, Scoţia şi Belgia. Şi, bineînţeles, un prilej de socializare cu amicii din mass-media şi blogosferă, i-aş menţiona aici pe Geocer, Adrian Enache şi Adrian Vasiliu. O atmosferă foarte plăcută într-un cadru intim şi deloc zgomotos, deşi situat la doi paşi de centrul Piteştiului. Iar gazdele – Bogdan Georgescu şi Costin Munteanu – au dovedit încă o dată că sunt fini cunoscători şi foarte documentaţi în atât de numeroasele tipuri de bere. Am avut ocazia să degustăm opt dintre cele aproape 60 de sortimente de bere comercializate la Beermingham. Iar degustarea, avându-l drept maestru de ceremonii pe Bogdan Georgescu, a început cu o bere cehească – Jezek, un pils uşor şi plăcut. A urmat o surată tot din Cehia, un bock (Primator Excluziv) tare (7,5% alcool) şi în care malţul se simţea puternic. Am sărit graniţa ţărilor cu tradiţie în bere şi am ajuns apoi în Germania, unde am agitat, mirosit şi gustat (ca să respectăm tradiţia unei degustări ca la carte) un alt bock (Andechs Bergbock Hell) destul de tare, însă mai plăcut la gust decât Primator. Ca amator de bere nefiltrată, am apreciat şi un Andechs weiss.

Kasteel, je t’aime! 

Am trecut apoi… Canalul Mânecii şi am schimbat radical paleta de gusturi, combinaţii şi arome: două beri amărui şi fructate – un English Pale Ale (London Pride) şi India Pale Ale (bere scoţiană Twisted Thistle IPA). Iar cei de la Beermingham au lăsat ce e mai bun la final, „pour la bonne bouche”, vorba francezului. Aici am avut marea surpriză a gustului special. Două beri belgiene sofisticate şi complexe. Mai întâi, o… „blondă” încântătoare – Palm, cu un gust cât se poate de plăcut şi fresh, total diferit faţă de orice bere blondă băută până acum. Iar berea finală a fost „regina” incontestabilă, o bere brună excepţională (nu mă dau în vânt după berile brune, dar asta m-a cucerit), dulce şi cu o aromă superbă care te îmbată dinainte de a o gusta. Este vorba de o Kasteel Donker (11% alcool), o bere belgiană încântătoare, de savurat gură cu gură … o eternitate şi în niciun caz de dat peste cap din 2-3 înghiţituri. Altfel spus, Kasteel, je t’aime!  A fost o degustare care a reconfirmat faptul că Beermingham este o berărie cu adevărat specială, un must-go obligatoriu pentru orice pasionat al berii de calitate.  Am ajuns acasă după mai bine de o oră şi jumătate, iar gustul şi aroma de Kasteel Donker au persistat până aproape de miezul nopţii, exact ca un parfum fin şi unic de care nu vrei să te mai desparţi. Beermingham, I’ll be back!

Omul cu cântarul

 

Îl ştiţi cu siguranţă. Probabil că nu aţi stat niciodată de vorbă cu el, nu aţi schimbat nici măcar două cuvinte. Îl vedeţi des în centrul Piteştiului. Nu, nu este nici politician, nici paznic şi nici poliţist local. Îl ştiţi, deşi nu… îl ştiţi. Este… omul cu cântarul. Stă în fiecare zi, preţ de câteva ore, aproape de magazinul Orange, îşi pune cântarul în faţă şi stă acolo, fie că e caniculă ori frig de crapă pietrele. Domnul cu mustaţă şi cu cântar de care vorbesc nu e, în niciun caz, printre favoriţii destinului. Nu a fost niciodată. Însă, urmărindu-i privirea blândă, senină şi liniştită, fără pic de ură şi ranchiună la adresa destinului, nu poţi să nu fii mişcat. Îl ştiu pe acest om de mai bine de 20 de ani. L-am văzut de multe ori, fie în Centru, fie la Biserica „Sf. Ioan”, dându-le o mână de ajutor celor de acolo ori de câte ori era nevoie. Omul acesta nu se dă în lături de la nicio muncă, e un fel de antonim al leneşului, deşi lucrul său este răsplătit, cel mai adesea, cu câteva bancnote de valoare mică. Cât despre cântarul său, clienţii nu se înghesuie, din păcate. Ba mai şi văd câteodată unii puştani retarzi care îi dau un leu şi se cântăresc de mai multe ori în derâdere, dând vina pe erori de cântărire. Însă omul cu cântarul nu se supără niciodată. Îi priveşte liniştit, fără să i se schiţeze niciun rictus pe chip. Sunt zile în care nu câştigă mai mult de cinci-şase lei. Alţii în locul lui s-ar enerva la culme, ar arunca acel cântar de toţi pereţii şi s-ar reprofila. Însă omul cu cântarul e fidel în ceea ce face. Între el şi cântar s-a creat un fel de comuniune cu un parfum trist. Să cântăreşti oamenii nu este deloc un job profitabil. Dar, până la urmă, nicio meserie nu este ruşinoasă. Important este să munceşti. Iar omul cu cântarul munceşte. Stă în picioare, se uită cu speranţă ori de câte ori un piteştean sau „stranier” trece mai aproape de el, mai citeşte o pagină mototolită de ziar şi aşteaptă. Aşteaptă zile mai bune. Dacă treceţi vreodată pe lângă el, opriţi-vă măcar 10-15 secunde lângă el. Şi poate vă şi cântăriţi… 

Regatul berii de calitate are sucursală la Piteşti

 

 

PENTRU CUNOSCĂTORI. Deschis din această lună într-o casă de epocă pe strada Ţepeş Vodă, pub-ul Beermingham este singurul din oraş care comercializează exclusiv bere din străinătate, oferta sa cuprinzând 55 de sortimente speciale din Germania, Belgia, Cehia, Anglia şi Scoţia. Un loc special, ca şi tinerii săi patroni.

Ştiaţi că din această lună în Piteşti există un loc unde este în fiecare zi… cod galben? Nu, nu vă gândiţi la fenomene atmosferice cu localizare… preferenţială. Locul de care vorbesc are tot timpul cod galben, sau blond, sau arămiu, sau brun, după preferinţe. Nu este locul taifunurilor, ci Regatul berii de calitate. Gata, e timpul să las suspansul şi să vă spun că locul pe care l-am descoperit cu mare plăcere este pub-ul Beermingham (frumos joc de cuvinte, nu?) şi este singurul din Piteşti care comercializează exclusiv bere din străinătate. 

Beermingham e diferit de toate pub-urile clasice din Piteşti. Începând de la localizare, pe o stradă liniştită unde sunt numai case (Ţepeş Vodă, nr. 11), la doar câteva sute de metri de Centru, într-o casă de epocă ridicată la 1935 şi reabilitată în două luni de tinerii patroni ai berăriei-pub. Apropo de management, înainte să intru în Beermingham, eram curios peste ce tip de patroni voi da: scorţoşi, cu gândul la cifre de afaceri şi profituri, cu fişe, distanţi sau… altfel în cel mai bun şi interesant sens al cuvântului? Din fericire, Costin Munteanu (32 de ani) şi Bogdan Georgescu (26 ani) se încadrează în ultima categorie, atât de rară şi necesară. E prânz şi răcoarea din pub se asortează perfect cu o bere bună. Interiorul este plăcut, ca şi scaunele înalte din lemn de la bar. Şi tocmai de pe acele scaune – doar suntem într-un pub, nu? – alegem să stăm la un pahar de vorbă şi de bere cu Costin şi Bogdan. Încă de la primele replici avem senzaţia că ne ştim de-o viaţă şi asta nu din cauza… primei beri degustate, una nefiltrată, rece şi bună de la Andechs. Doi tineri cu iniţiativă, idei şi multă putere de muncă, Costin şi Bogdan sunt antonimul patronului de tip balcanico-românesc, focalizat pe evaziune, şmecherie şi profit. Ce mi-a plăcut din prima la oamenii ăştia este faptul că le place berea de calitate şi că au o cultură solidă a berii. Îţi pot vorbi ore în şir fără să te plictisească despre zeci şi zeci de sortimente şi originile lor, despre combinaţii, arome şi concentraţii.  „Berea trebuie vorbită, descoperită”, spune Costin. Şi asta nu este tot. Costin şi Bogdan sunt şi cei care servesc clienţii, alături de o tânără, Oana. La Beermingham puteţi găsi nu mai puţin de 55 de sortimente de bere din Germania, Belgia, Cehia, Anglia şi Scoţia. Iar varietatea este teribil de ispititoare. Aici poţi degusta o bere belgiană cu 11% alcool (Kasteel Tripel), bere cu cireşe sau din grâu, dar şi una făcută la mănăstire (Maredsous). Toate berile sunt 100% naturale, iar preţurile variază între 7 şi 15 lei.

Piteştean get-beget, Costin a terminat Inginerie Mecanică şi în afară de pub, mai face şi programare şi design pe calculator. Bogdan este născut la Fieni şi are studii de Administraţie Publică şi Traduceri. Pe cei doi îi leagă o strânsă prietenie de peste şapte ani (au petrecut mai mulţi ani şi în Capitală). Au investit peste 10.000 de euro în pub, iar Costin ne spune: „Am făcut acest pub pentru că ne place berea străină pe care o beam în pub-ul Beer O’Clock din Bucureşti şi doream să avem aşa ceva şi la Piteşti. La noi sunt bineveniţi oamenii care consumă bere. Nu am conceput pub-ul pentru bacşişuri, ci pentru pasionaţii de bere.”

Între timp, Bogdan ne îmbie să degustăm Bengal Lancer, o bere englezească arămie India Pale Ale cu un gust puternic în sensul bun, o bere „în care concentraţia de hamei e mai mare”. Gustul chiar are un echilibru bun între malţ şi hamei. Iar degustatul se „asortează” cum nu se poate mai bine cu muzica de jazz care se aude în surdină.

 

Marea surpriză… nefiltrată la draft

 

La Beermingham, clienţii pot opta inclusiv pentru bere la draft. „Ştiu, există acea percepţie în rândul multora că berea la draft e mai proastă, e mai diluată. Hai să îţi dau să guşti ceva”, îmi spune Bogdan în timp ce îmi pune în faţă un pahar de bere nefiltrată germană Ankerbrau. Iar surpriza este totală. O bere la draft pur şi simplu încântătoare, parfumată, inclusiv cu note de banane şi fără să îşi piardă acel gust de bere nefiltrată clasică. Sincer să fiu, nu mă aşteptam vreodată să beau o bere nefiltrată la draft atât de bună.

Surprizele plăcute sunt de fapt o constantă la Beermingham, locul unde berea de calitate este la ea acasă.

 

Dan Puric: „Oamenii normali au ajuns deja o sectă în România”

Săptămâna trecută, m-am îmbogăţit spiritual de două ori. Prima oară, pentru că am avut rara ocazie să îl ascult şi să îl văd timp de două ore pe unul dintre românii mei preferaţi, inegalabilul Dan Puric, susţinând conferinţa „Despre demnitate” la Teatrul „Al. Davila”. M-am îmbogăţit spiritual a doua oară pentru că am reuşit să realizez un interviu special cu Dan Puric, o personalitate proteică şi un interlocutor rasat

 

În comunism, condiţia artistului era una de lagăr. Care mai este condiţia artistului la ora actuală?

E o condiţie prostituată, ca să zicem aşa. Adică e tentat să se prostitueze, pentru că a intrat într-un imperiu economic fără scrupule. Înainte, el era instrumentalizat, era folosit, era manipulat în scopuri ideologice. Partidul era unic, puterea era monocefală. Odată distrus, el s-a disipat. Şi atunci au apărut partiduleţe care nu mai sunt interesate de propagandă ideologică, şi artistul nu mai poate să fie instrumentalizat. Şi atunci a fost lăsat de capul lui, pe singurele culoare unde poate să mulţumească mulţimile, cum ar fi telenovelele. Doi, s-a născut o generaţie de tineri artişti destul de nemobilată interior – în sensul românesc şi creştin – şi atunci trăim în plin proces de degenerare din interior. Filmele care s-au făcut şi care chiar au fost premiate şi care sunt nereprezentative pentru sufletul nostru, sunt, într-un fel, dovada unor infirmităţi sufleteşti. N-aş vrea să spun mai mult, pentru că printre tinerii creatori vor fi şi oameni de valoare şi nu e bine să complexezi. Dar un semnal de alarmă trebuie tras: aşa, nu! Sub nicio formă!

 

A atins cultivarea instinctelor gregare paroxismul în România?

Nu, încă mai are. Dacă vrei să duci un om la dimensiuni primitive, mergi pe aceste instincte gregare. Arta nu mai e de tip meditativ, nu mai trebuie să gândeşti, nu mai trebuie să visezi şi atunci se taie dimensiunea asta.

 

Cât va mai continua imbecilizarea României?

Până la colonizarea ei totală. Planurile sunt făcute ca să nu mai aibă rezistenţă, să nu mai aibă un feed-back. Îl loveşti pe om în statutul moral, în identitate, în valori. Dar eu cred că nu va fi aşa. Există în poporul acesta român o piatră incoruptibilă, care este creştinismul acesta profund, nu cel arătat la televizor. Printr-un dezastru vom trece, asta este clar.  

 

Cât de departe sau cât de aproape este ziua în care oamenii normali vor ajunge o sectă în România?

Am ajuns deja. De exemplu, o domnişoară de la o televiziune a spus că creştinii din România sărbătoresc. România este creştină. Putea să zică: „ateii din România” au alte chestii, sau alte religii. A făcut din majoritate un fel de chestie exotică.

„Acum este la modă indiferenţa faţă de România”

 

Câţi oameni sunt făcuţi de Dumnezeu şi câţi se trag din maimuţă pe meleagurile noastre?

Pe mine m-a întrebat fiul meu când avea cinci ani: „Tata, pe om l-a făcut Dumnezeu sau se trage din maimuţă?” I-am zis: „Pe om l-a făcut Dumnezeu, dar sunt câţiva care se trag din maimuţă. Ţi-i arată tata mâine la teatru”.

 

Care este compoziţia substanţei frumoase din care e făcut românul?

Eu cred că nu este o compoziţie şi o substanţă. Eu cred că este o stare. Versul care ar ilustra cel mai bine adânca credinţă şi aparenta pasivitate a acestui popor este versul acela popular: „Dumnezeu pare că doarme/  Cu capul pe-o mânăstire/   Şi de nimeni n-are ştire.”

 

Până în 1989, era la modă „Cântarea României”. Ce e acum la modă: înjurarea sau ignorarea României?

Este la modă indiferenţa. A fost o perioadă cu intelectuali de tip trădători, care au înjurat ideea de a fi român, instinctul românesc; şi-au făcut treaba. Acum este indiferenţa. Avem aşa o fantoşă: cică să fii european. Noi suntem de mult europeni şi nici nu ţin foarte mult la chestia asta. Dar respect foarte mult cultura Occidentului, spiritul, dar acestea sunt lucruri apuse; astăzi nu mai vin lucruri de tipul acesta. Acum vin foarte multe gunoaie, foarte multe lucruri rele. Şi trebuie să fim cu compasiune şi cu ajutor frăţesc pentru fratele nostru occidental. Pentru că şi el este supus unui proces de cooperativizare agricolă. Adică eu vorbesc de cinismul occidental politic, nu vorbesc de fratele meu creştin de dincolo sau chiar necreştin, de fratele german, european, care sunt şi la nivel de conştiinţă nişte oameni chinuiţi de grădina asta zoologică ce li se pregăteşte.  

 

Amintiri din cel mai frumos Infern

„Love is in the air”, spune Cat Stevens într-o melodie celebră. Parafrazându-l, am putea spune că, săptămâna trecută, dragostea pentru fotbal a fost la Bucureşti în aer, pe gazon, în tribune, peste tot. „Vinovată” fără drept de apel şi de recurs a fost finala UEFA Europa League. Evenimentul care a făcut ca, timp de mai multe zile, Bucureştiul să fie „mica Spanie”, nu „micul Paris”. Iar, ca microbist înfocat şi ziarist, să ai şansa să vezi o asemenea finală, să pătrunzi în culisele ei şi să ai acces în zone „ferecate” multora, înseamnă mai mult decât o şansă, înseamnă o experienţă incredibilă, de ţinut minte pe termen nelimitat. Şi chiar aşa a fost…

Îmi place fotbalul spaniol, îmi place roşul, îmi place pasiunea pentru viaţă şi spectacol a ibericilor. Iar miercurea trecută am primit „porţii” generoase din toate aceste plăceri.

Am ajuns în Bucureşti cu aproape 12 ore înaintea finalei dintre Atletico Madrid şi Athletic Bilbao şi asta pentru că doream să colectez un „geamantan” plin cu amintiri şi clipe unice dintr-o zi şi o finală „muy especial”, vorba conaţionalilor prinţului Felipe.

Până şi drumul în microbuzul ce m-a dus în Capitală a avut „parfum” de finală. Asta şi pentru că jumătate dintre pasageri mergeau la meci şi nu au încetat să chibiţeze pe toată durata drumului.

De cum am ajuns în Piaţa Constituţiei, unde se aflau fanii foarte entuziaşti şi plăcuţi ai lui Bilbao, am avut pentru câteva clipe senzaţia că m-am „transferat” în Spania.  Deşi până la meci mai sunt ore bune, „febra” finalei deja se simte cât cuprinde. Iar, pentru suporterii basci, echipa e o adevărată religie. „Pentru noi, Athletic e mult mai mult decât o pasiune, e o parte din inima noastră şi asta se transmite tuturor generaţiilor”, îmi spune Fernando, un fan de 58 de ani, având la activ peste 400 de deplasări cu echipa.

 

Adversari, nu şi duşmani

 

La câţiva metri de zona fanilor lui Bilbao, dau peste mai mulţi suporteri ai lui Atletico Madrid. Sunt familii întregi, îmbrăcate elegant şi cu… fularul echipei la gât. La un moment dat – ce imagine superbă! – se întâlnesc câţiva suporteri madrileni cu „socios” basci şi stau de vorbă amical, fără urmă de ură. „Suntem adversari în fotbal, nu şi duşmani”, răspunde privirii mele impresionate Luis, fan al madrilenilor din fragedă pruncie.

Îmi continuu periplul prin Bucureşti, devenit „oraşul fotbalului european”, pentru o zi. La un moment dat, pe lângă fanii spanioli trece o cerşetoare cu un căţel în… lesă. Un personaj din alt… film în toată această frumoasă nebunie fotbalistică. Se opreşte câteva clipe rătutită şi se uită ca la „alieni” la toată această… maree roş-albă.

 

Un Colosseum ultramodern  

 

Nu mai am răbdare. Vreau să fiu cât mai aproape de „locul faptei” (a se citi Naţional Arena), deşi este de abia ora 12.30 trecute. Plouă uşor, însă stropii anemici sunt doar o efemeridă şi parcă nici ei nu au curaj să se pună rău cu… finala Europa League. Dovada? La nici cinci minute după ce ies din staţia de metrou de la Piaţa Muncii, ploaia este deja la trecutul apropiat.

Pe măsură ce mă apropii de Arena Naţională, numărul fanilor lui Bilbao de pe Bulevardul Basarabia creşte direct proporţional. Sunt deja peste 2.000. Cântă, vorbesc febril, zâmbesc, creează o atmosferă tonifiantă. La fel ca şi suporterii lui Atletico, ajunşi deja la intrarea dinspre Bulevardul Pierre de Coubertin.

Cum am ajuns extrem de devreme, am tot timpul să iau Arena Naţională şi împrejurimile ei la analizat. Privit de afară, stadionul îţi dă senzaţia unui uriaş inexpugnabil. Însă e doar o aparenţă. Uriaşul te lasă să îi explorezi multe dintre zone. Asta, bineînţeles, în funcţie de zonele de acces pe care le ai pe acreditare.

Şi aici UEFA dă dovadă de o organizare impecabilă. Fiecare uşă de acces, fiecare culoar are la intrare un afiş cu numărul zonei. Şi sunt nouă zone în total. Timp de mai bine de o oră, explorez stadionul ca un turist străin. Urc sute de trepte, mă plimb pe fiecare dintre cele trei niveluri, mă mai şi… rătăcesc şi, în cele din urmă, ajung sus de tot, la etajul 3, de unde priveliştea e o încântare. Deşi foarte abrupte, tribunele oferă o vizibilitate excelentă de oriunde te-ai afla. Ce să mai vorbim, terenul şi tribunele – deşi, deocamdată, aproape goale – te duc cu gândul la un Colosseum ultramodern unde se vor duela cei 22 de fotbalişti care vor să fie „conquistadorii” Europa League.

 

Vecin de masă cu Viorel Moldovan

 

După o primă „repriză” de cercetat stadionul, ajung la subsol, acolo unde se află Centrul Media. Iar la masa unde îmi aştern primele impresii-schiţe, îl am vecin pe fostul mare fotbalist Viorel Moldovan, analist la finală pentru o cunoscută televiziune. Intrăm inevitabil în discuţie despre cele două adversare. „Văd un plus pentru Atletico Madrid, au mai multă experienţă şi un golgheter de excepţie, pe Falcao”, îmi spune fosta vedetă a „naţionalei”. O frază profetică, spusă cu câteva ore înainte de partidă.

Şi Centrul Media e un microunivers extrem de interesant. Şi cum eu mă dau în vânt după aglomeraţia şi forfota umană (sunt un „agorafil”, recunosc), aici chiar mă simt în largul meu. Centrul Media e un plăcut… Turn Babel, în care în dreapta auzi doi greci vorbind mai repede ca…Ilie Dobre, în stânga – un englez cu barbă albă şi faţă roşie tastează tacticos la laptop, iar în faţă – doi japonezi îşi văd de lucru la articole, fără să scoată mai mult de 15-20 de cuvinte pe oră. Bineînţeles, cei mai vorbăreţi sunt jurnaliştii spanioli.

 

Pasiunea de dincolo de pantofii ponosiţi

 

Printre suporterii lui Atletico Madrid care ajung în tribune după ora 19 zăresc şi un fan în culorile roş-albe, dar cu pantofii extrem de ponosiţi. L-a costat mult drumul, fără îndoială, dar pasiunea pentru echipă care i se degajă de pe chipul obosit, dar fericit, bate orice condiţie umană şi socială.

Iar ataşamentul fanilor faţă de una dintre cele două echipe a atins paroxismul în timpul finalei. Corurile celor două galerii, peste 20.000 de voci, mi-au asurzit urechile, dar, în mod paradoxal, combinate cu fantasticele senzaţii vizuale date de miile de tricouri, eşarfe şi steaguri agitate non-stop, m-au impresionat în cel mai înalt grad. Sau, ca să folosesc un oximoron, m-au făcut să cred că am ajuns în cel mai frumos Infern.

Ce galerii, ce meci, ce atmosferă! Epitetele sunt insuficiente în faţa unui asemenea spectacol. Mi-aş fi dorit ca meciul să mai ţină încă vreo câteva ore cu o asemenea atmosferă. E drept că în tribunele ocupate de fantasticii fani ai lui Atletico, spectacolul a mai ţinut încă o jumătate de oră după finală.

Vecin cu mine la masa presei, jurnalistul madrilen Domingo Garcia de la cotidianul „La Razon” scria, la un moment dat, pe laptop: „Dacă fotbalul înseamnă goluri, atunci fotbalul e Falcao”. Parafrazându-l, aş putea spune că, dacă fotbalul înseamnă splendoare în tribune, atunci fotbalul este Atletico Madrid şi Athletic Bilbao.

 

Credinţă cu şi fără chitanţă

Un sondaj făcut anul trecut de către Primăria Capitalei arăta că bucureştenii au dat 18 milioane de euro, sub diferite forme, Bisericii şi că doar în 17% dintre cazuri s-a primit chitanţă. Şi în Piteşti, procentul credincioşilor care nu primesc chitanţă de la biserici pentru diferitele “donaţii” şi cotizaţii este probabil undeva sub 20%. Să fii preot într-una dintre bisericile din municipiu a devenit probabil cel mai râvnit job, mult peste cel de director de bancă ori de preşedinte de companie. Şi cum să nu fie rentabil să fii preot de Piteşti când te gândeşti că încasezi zeci şi zeci de milioane fără chitanţă de la nunţi, botezuri şi înmormântări într-un week-end liniştit? În general, în Piteşti, ca şi în alte mari oraşe, credinţa şi… buna credinţă nu primesc chitanţă. Oricum, preoţii stau liniştiţi ştiind că Garda Financiară şi Finanţele nu îi vor călca niciodată. Dacă ar face-o sau dacă ar pune “camere ascunse” ar avea mari surprize. Evaziunea bisericească a devenit din păcate o practică generalizată care nu are nimic de a face cu preceptele Bibliei şi cu cuvântul Domnului, iar în acest sens pot depune mărturie sutele de enoriaşi care dau miliarde lunar la biserici pentru diferite evenimente şi care primesc – în cazurile fericite – chitanţă doar pentru un avans modic. Iar când este de dat grosul sumei, în ziua evenimentului, preoţii spun mereu cu un aer fariseic că pot da chitanţă doar pentru o sumă mică, iar pe chitanţă să treacă “donaţie”. Cum să ne mai mirăm atunci când aflăm că atât de mulţi preoţi de… oraş din ţară au apartamente de lux, maşini de ultimă generaţie şi bani cât cuprinde? Avem din ce în ce mai puţini preoţi cu har şi din ce în ce mai multe feţe bisericeşti cu “har” pentru Zeul Ban. Oare ce zice Iisus Hristos de dincolo de nori când vede cum, la 1979 de ani de la răstignirea sa, credinţa s-a pervertit şi comercializat atât de mult?