Pericol Public

Trasee personalizate pentru peste 100 de oraşe de pe patru continente

denisvecinu — Fri, 13 Jan 2012 10:03:22 +0000

Vrei să călătoreşti pentru patru zile, o săptămână sau mai multe la Viena, Paris, Los Angeles ori Buenos Aires şi să ştii dinainte traseul pe care îl vei face, la ce hotel te vei caza, cât te costă transportul, la ce staţii să cobori şi câţi bani o să dai pe intrările la obiectivele turistice? Pentru toate acestea, serviciul „World all inclusive” este soluţia. Îţi ofer peste 100 de oraşe de pe patru continente „a la carte”, trasee personalizate în detaliu, de la rute şi bilete de transport, obiective şi shopping până la preţuri defalcate obiective turistice, rute zilnice indicate pas cu pas, costuri estimative, hărţi reţele transport. De asemenea, dacă ai nevoie, îţi pot căuta cele mai bune oferte la hoteluri şi curse cu avionul. La cerere, se pot face şi circuite pentru mai multe oraşe pentru cei care aleg să călătorească cu maşina. Odată cu traseul defalcat pe fiecare zi, cu toate preţurile incluse, fiecare client va primi şi o hartă a transportului în comun pentru oraşul în care merge în excursie. Practic, cu serviciul „World all inclusive” nu vei mai avea nicio grijă privind orientarea sau preţurile în oraşul în care alegi să mergi. Pentru a afla mai multe detalii, precum şi grila de preţuri, îmi poţi da oricând un mesaj.

Anul ăsta s-ar putea să scape mulţi porci netăiaţi datorită MarketOnline

denisvecinu — Mon, 19 Dec 2011 11:37:53 +0000

Da, da titlul este cât se poate de real. Păi cum să stai să mai tai porcul de Ignat când cei de la www.MarketOnline.ro vin cu o iniţiativă de şapte stele – Ignat Day – menită să sărbătorească în mediul online această tradiție românească – prin reduceri care vor rula întreaga zi și un premiu inedit oferit unuia dintre clienții care își cumpără ceva de pe www.marketonline.ro pe data de 20.12.2012. Altfel spus, mulţi porci vor scăpa netăiaţi pentru că pe 20 decembrie stăpânii lor vor sta la calculator şi vor comanda de zor unul sau mai multe dintre numeroasele produse cu reduceri de… reduceri. Vor exista reduceri la toate produsele pe parcursul zilei de 20.12, însă doar la câteva dintre ele (până în 30) vor exista discounturi foarte mari (50%). Americanii au creat Black Friday, www.MarketOnline.ro a creat Ignat Day. O iniţiativă despre care puteţi citi şi pe www.marketonline.ro/special/ignat-day www.marketonline.ro şi care demonstrează fără drept de apel şi de recurs că cei de la www.marketonline.ro sunt campionii creativităţii şi ai promoţiilor. MarketOnline – singurul magazin online de şapte stele asigură transport gratuit oriunde în ţară şi la peste 20.000 de produse. Şi asta nu e tot. MarketOnline nu taie numai preţurile, ci şi… porcul. Astfel, toţi cei care cumpără de Ignat Day de pe www.marketonline.ro pot câştiga un porc întreg din care să îşi prepare bunătătile pentru masa de Crăciun. Porcul va fi trimis de către MarketOnline fie “în viu”, fie… post-mortem, direct tranşat. De Ignat Day, pe 20 decembrie 2012, pe www.marketonline.ro va fi cu siguranţă ziua cea mai lungă şi ispititoare pentru toţi pasionaţii de cumpărături de produse de calitate şi la preţuri care fac concurenţa să pleznească online de invidie. Aşadar, dacă vreţi şi porc şi produse la reduceri de invidiat, pe de Ignat Day e musai să fiţi conectaţi online pe www.marketonline.ro, locul cumpărăturilor ideale pentru cei dragi de sărbători. www.marketonline.ro – pentru clienţi fericiţi şi pentru Sărbători Fericite!

Nu aduce anul ce aduc adevăraţii covrigi de Buzău de la Boromir

denisvecinu — Fri, 25 Nov 2011 09:37:10 +0000

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la covrigii de Buzău de la Boromir primul gând care îmi vine în minte este acela că aceşti covrigi sunt cel mai bun remediu împotriva egoismului, sunt covrigii pe care pur şi simplu nu poţi să-i mănânci singur, sunt covrigii-bucurie pe care îi împarţi cu dragă inimă. De fiecare dată când deschid o pungă cu covrigii de Buzău de la Boromir, o voce interioară îmi spune: Împarte-i cu toată lumea! Şi aşa fac. În plus, pentru mine aceşti covrigi sunt o dovadă clară că prietenii-covrigi de Buzău de la Boromir la nevoie se cunosc. Graţie lor am avut acum o săptămână o zi cu adevărat de ţinut minte pe termen lung. Eram prin Piteşti cu diferite treburi de serviciu când la un moment dat am intrat pe o stradă cu trafic pietonal aproape zero, o stradă în care câinii maidanezi şi-au făcut mai multe “sucursale”. Deşi am o teamă viscerală faţă de maidanezi – mai bine mă laşi noaptea în Bronx decât în faţa unei haite – am păşit totuşi pe acea stradă. Nici nu făcusem câţiva paşi când am auzit aproape de mine un mârâit care nu suna deloc a invitaţie la prietenie. La nici doi metri de mine, de sub o maşină abandonată, îşi făcuse apariţia un maidanez mai negru ca noaptea. Iar colţii şi privirea sa deloc docilă îmi indicau că pantalonii mei sunt o ţintă precisă şi că ar putea fi “tunaţi” împreună cu coapsa de o muşcătură puternică. Nu aveam spray paralizant la mine, nici picioarele nu mai doreau să fugă, nici vorba blândă nu avea efect. Părea o situaţie fără ieşire, iar dacă aş fi strigat după ajutor mi-aş fi compromis mândria masculină. La un moment dat, mi-am adus aminte că în rucsac am o pungă cu covrigi de Buzău de la Boromir. Puteau fi antidotul şi salvarea mea. Cu mâinile tremurând din greu, am scos punga fără să fac mişcări bruşte, precum un infractor care predă arma la vederea unui poliţist american. Câinele menţinea poziţia faţă de mine, dar mârâitul nu se oprise. Eram ca doi cowboy la duel, unul biped şi fără colţi şi altul patruped şi cu mulţi colţi de înfipt în picioarele adversarului. Am deschis punga fără să îl pierd pe maidanez din ochi şi am scos doi covrigi de Buzău de la Boromir. I-am pus încet pe asfalt şi am făcut doi paşi în spate. Maidanezul-pericol public s-a apropiat încet. Acum era în faţa a două ispite: piciorul meu şi covrigii de Buzău de la Boromir. S-a uitat cu atenţie la covrigi, a făcut gura mare şi… i-a înghiţit cât ai zice “covrig”. I-a mestecat cu voluptate şi după câteva zeci de secunde privirea i s-a metamorfozat ca prin farmec, de parcă tocmai ar fi trăit un orgasm culinar. Tocmai împărţisem cu el o parte dintre covrigii de Buzău de la Boromir. Iar maidanezul-inamic devenise subit maidanezul-amic. A început să se gudure pe lângă mine de parcă eram prieteni din copilărie precum Mowgli şi Baghera. Ba chiar m-a lipit de piciorul meu stâng fără nici cel mai mic gând de a îl “degusta”. Ca bonus, i-am mai dat încă doi covrigi de Buzău de la Boromir, după care am înfulecat şi eu unul. De la frică trecusem la foame, iar un covrig de Buzău de la Boromir era soluţia ideală pentru stomacul meu care începuse să îmi dea bipuri repetate. Şi eu şi maidanezul eram fericiţi. L-am mângâiat pe spate şi i-am promis din priviri că “I’ll be back”, însă fără gânduri… terminatoare. Am coborât pe strada aproape pustie şi după alte câteva sute de metri am văzut un aurolac cu o privire dezamăgită lângă o ghenă de gunoi. Nu găsise nimic de înfulecat, iar privirea lui cerea ceva de mâncare. Mai aveam destui covrigi în punga magică de la Boromir, aşa că am decis să îi dau lui pe toţi, să îi împart din toată inima. I-a luat cu o privire plină de recunoştinţă şi a început să-i mănânce cu febrilitate. Dacă ar fi fost american, mi-ar fi spus: “You made my day”. Mi-am continuat drumul, bucuros că făcusem două suflete fericite. Însă îmi lipsea ceva. Deja mi se făcuse dor de covrigii de Buzău de la Boromir. Aşa că am oprit la primul magazin şi mi-am luat o nouă pungă. Era clar. Eram dependent de covrigii de Buzău de la Boromir. Iar mai plăcută dependenţă culinară ca asta nici nu se putea. Dependenţa pe care o împarţi cu plăcere cu ceilalţi, oricine ar fi ei.

Cui îi e dor de cozi?

denisvecinu — Fri, 18 Nov 2011 07:48:18 +0000

Mai ţineţi minte vremurile când se stătea la coadă aproape pentru orice? Eu unul recunosc deschis că cele mai multe cozi la care am stat au fost la cinematograf. Erau alte vremuri atunci, erau timpurile când cinematograful era cea mai mare distracţie şi când filmele cu Florin Piersic, Errol Flynn ori Alain Delon erau la mare căutare. Nu ştiu alţii cum sunt, nu am stat la coadă la pâine ori la lapte, dar cozile la film au avut pentru mine un farmec inefabil. După Revoluţie, am mai stat o singură dată la coadă, prin mai 1990: la fostul magazin „Unic” aduseseră ciocolată din Ungaria şi fiecare client putea cumpăra doar câte cinci tablete a 100 de grame. Am stat vreo patru ore la o coadă de vreo 500 de persoane şi, până la urmă, am cumpărat mult râvnitele trofee dulci. Au trecut mai bine de 21 de ani de atunci…Cozile în România au devenit o raritate. Înainte, erau cozi şi, cu o „pilă” sau două, mai găseai diferite produse şi fără să stai la rând. Acum nu mai sunt cozi, sunt produse din belşug, dar salariile nu mai au puterea de cumpărare de pe vremuri. Cu toate astea, în ultimii ani a apărut o nouă specie de…cozi. E vorba de cozile care se formează la diferitele inaugurări de supermarketuri şi magazine de haine, unde clienţii sunt ademeniţi cu alimente de proastă calitate la „superofertă” ori diferite articole de îmbrăcăminte cu preţ…de preţ. Şi cum reminiscenţele cozilor de odinioară nu s-au stins, românul stă bucuros şi hulpav la noul tip de cozi, doar-doar i-o ieşi vreo sticlă de ulei gratis sau o pungă de zahăr la… micropreţ. Ce mai contează înghiontelile, pumnii şi ţipetele celorlalţi participanţi la „ritualul” cozilor? Dacă iese ceva gratis, merită să stai. Indiferent de preţul plătit… Cui îi e dor de cozile de altădată? Celor care stau la cozile de la inaugurările de azi.

Nevoia de vizionari

denisvecinu — Mon, 10 Oct 2011 06:23:10 +0000

S-a dus un vizionar, s-a dus omul care a creat cel mai cunoscut „măr” din lume. Prin moartea lui Steve Jobs realizăm încă o dată – dacă mai era nevoie – cât de mult avem nevoie de vizionari, de creatori, de oameni care să îşi depăşească condiţia umană fără pile şi relaţii. Adevărul e că vizionarii sunt din păcate o specie pe cale de dispariţie. Avem oameni de afaceri cu zecile de milioane, dar vizionarii se pot număra pe degetele de la cele două mâini, în frunte cu Bill Gates. Câţi se pot lăuda ca au creat produse-cult cu impact mondial precum IPhone sau Ipad? Prea puţini în ultimii 30 de ani, mult prea puţini. Mi-aş dori să avem şi noi măcar un vizionar o dată la 30 de ani şi ca el să fie din Argeş. Însă asta sună de-a dreptul a utopie în climatul economic actual. De ce? Pentru că peste 80% din oamenii de afaceri din judeţ sunt afacerişti de tip balcanic, patroni preocupaţi să câştige cât mai mult cu orice „preţ”, să „cotizeze” în locurile… potrivite pentru a avea spatele asigurat şi pentru a avea profituri cât mai mari. Într-un procent covârşitor, Argeşul a avut după 1990 afacerişti „clădiţi” prin pile şi „atenţii”. Tinerii care ar fi avut mari şanse să fie vizionari au plecat în America, în frunte cu Ciprian Manolescu, Silviu Pufu şi Cristian Proistosescu. În România şi în Argeş nu prea ai ce căuta dacă ai idei, dacă eşti genial. La noi e loc aproape în exclusivitate doar pentru afaceriştii născuţi din foştii securişti sau din apropiaţii foştilor nomenclaturişti. Avem nevoie de oameni care să schimbe lumea şi noi avem oameni cu averi „ciudat” de uşor făcute, averi care în America ar fi imediat luate la „puricat” şi cel mai probabil confiscate. Aţi văzut vreo avere de magnat de Argeş confiscată? Nu, şi nici nu o să vedeţi în următorul secol. Lumea nu va progresa cu afacerişti de tip argeşeano-mioritic. Dar asta e deja altă lume. E lumea lor, a pseudobăieţilor deştepţi. În restul lumii, se lucrează la progres, la viitor. La noi, se lucrează doar la progresul ciocoilor şi mişeilor. Al celor care folosesc produse create de vizionari precum Steve Jobs.

Oare ce zic sfinţii de înghesuielile „religioase”?

denisvecinu — Tue, 16 Aug 2011 07:19:33 +0000

Marele Malraux spunea că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Dacă scriitorul francez ar mai fi trăit şi ar fi venit în România atunci când e hramul vreunei biserici sau vreo mare sărbătoare religioasă, probabil că s-ar fi crucit de înghesuielile „religioase”, de miile de oameni pretinşi iubitori de Dumnezeu care se calcă în picioare şi se lovesc ca să atingă mai repede o raclă sau o icoană. Aşa a fost şi lunea trecută la Mânăstirea Curtea de Argeş. Femei cu feţe transfigurate şi cu baticuri strânse mai aveau puţin şi se încăierau pentru a fi mai aproape de moaşte, de parcă o simplă atingere le-ar fi schimbat viaţa şi le-ar fi oferit vreun permis pentru un colţ de Rai all-inclusive. Oare acele femei parţial bigote, oare acei oameni care stau la coadă la credinţă vin în biserici şi într-o zi normală? Probabil că nu. Pentru ei, credinţa e numai la ocazii, pentru ei credinţa e numai atunci când e îmbulzeală. Pentru un om normal, credinţa ar trebui să fie oricând, nu numai la sărbători şi în niciun caz cu pupături în exces pe icoane. La Curtea de Argeş, moaştele Sfintei Filofteia pot fi atinse în orice zi, fără balamuc, fără cozi. Numai că unii sunt probabil agorafani şi pentru ei (pseudo)credinţa se manifestă doar la grămadă. Dacă ar fi să îl parafrazez pe Malraux, eu aş zice că secolul XXI este religios-mercantil. Credinţa sufletească are un procent din ce în ce mai mic în faţa credinţei comerciale. Mulţi cumpără baxuri de cărticele religioase, icoane, calendare sau cruciuliţe sperând că astfel Dumnezeu le va arunca din ceruri noroc cu baxul şi că le va rezerva şi un loc în lojele de dincolo de nori. Credinţa cu har e o specie pe cale de dispariţie. Şi ce să mai ceri de la credincioşi când atât de mulţi preoţi şi-au făcut averi peste averi, cu maşini de lux, vile apartamente, conturi în bănci, totul din contribuţiile enoriaşilor la nunţi, botezuri, înmormântări şi nu numai. Credinţa se plăteşte din ce în ce mai scump. O întrebare mă frământă: oare ce zic sfinţii de înghesuielile „religioase” din Argeş şi din România? Probabil că de sărbători sfinţii pleacă deasupra altor ţări, unde oamenii nu sunt farisei şi bigoţi şi unde preoţii nu slujesc mai mult banul decât pe Dumnezeu.

Dan Bittman: „Ascultăm şi noi des… Holograf pentru că în felul ăsta ne dăm seama unde am greşit”

denisvecinu — Fri, 29 Jul 2011 10:40:31 +0000

Holograf rămâne una dintre trupele cu o priză fantastică la public. Iar acest lucru fost confirmat şi la concertul susţinut în această lună în Piaţa Vasile Milea cu ocazia „Serbărilor Timişoreana”. Un recital ce a durat mai bine de o oră şi jumătate şi care a fost aplaudat de mii de piteşteni. Înainte de concert, charismaticul solist al trupei – Dan Bittman – ne-a acordat un interviu în exclusivitate.

* Sunteţi de 25 de ani la Holograf. Unde vă vedeţi peste 25 de ani?

** Mort, cum să mă văd… (Râde). Credeţi că mai rezist? Nu cred că mai rezist atâţia ani. Dacă o să mai fiu în viaţă, probabil că o să fac cu totul altceva.

* Nu o să mai fiţi în muzică?

** Nu ştiu. De la an la an e din ce în ce mai greu şi cine ştie ce va mai fi peste 25 de ani.

* Cât de mult au contat piteşteanul Cornel Stănescu şi cei doi ani petrecuţi la Piteşti în evoluţia Holograf?

** Eee, asta trebuie să-l întrebaţi pe Edy Petroşel, că el a avut aici la Piteşti repartiţia. Sincer, eu nu i-am cunoscut pe cei din perioada aceea, inclusiv pe Cornel Stănescu, dar bănuiesc că au avut partea lor de influenţă.

* A devenit superlativul absolut o obişnuinţă pentru Holograf?

** (Zâmbeşte) Cum adică superlativul absolut? Cine v-a minţit, cine v-a spus că noi am fi atins superlativul absolut? În muzică eşti întotdeauna pe muchie, trăieşti pe muchie. Într-o zi poţi să fii sublim, în alta poţi să fii ridicol. Ne-am obişnuit să facem lucrurile serios, ca lumea.

„Unele trupe au stat o vară pe scenă şi au făcut probabil bani cât Holograful niciodată nu o să facă”

* Care este diferenţa dintre trupele de-o viaţă, cum este Holograf, şi trupele de o… vară?

** Cred că e o treabă de timing. Unii îşi propun să stea mai puţin pe scenă sau au alt scop. Unii au stat o vară şi au făcut probabil bani cât Holograful niciodată nu o să facă. Membrii Holograf şi-au găsit resurse să stea mai mult împreună, să se simtă bine unii cu alţii, să fie o familie.

* Holograf a învins handicapul trecerii timpului. Ce elixir folosiţi?

** Nu ştiu dacă e un elixir. E şi o prietenie care s-a legat de-a lungul anilor şi cred că ne-am găsit nişte oameni cu afinităţi, cu educaţie oarecum asemănătoare şi ne-am simţit bine împreună.

* La un moment dat vorbeaţi de un proiect legat de o operă rock. Mai este proiectul pe agenda Holograf?

** A rămas, dar e problema timpului. La toamnă vom scoate un disc. E din ce în ce mai greu să stăm în studio mult timp şi să lucrăm aşa cum făceam pe vremuri. Sper să avem timp într-o zi să facem şi acest proiect.

* Cu ce vedetă străină v-aţi dori să faceţi un duet?

** Din câte am văzut în vara asta, mi-ar fi plăcut cu Rob Halford de la Judas Priest. Pentru marele public, cred că Bon Jovi ar fi cel mai potrivit.

* Iar ca melodie cu Bon Jovi?

** Holograf – „Să nu-mi iei niciodată dragoastea”.

* Vă mărturisesc că ascult aproape zilnic Holograf. Dar Holograf cât de des ascultă… Holograf?

** Ascultăm şi noi des pentru că în felul ăsta ne dăm seama unde am greşit, ne enervăm – e adevărat – dar nu avem ce face, mergem mai departe. Suntem suficient de autocritici.

Da, am cunoscut un artist mai mult ca perfect: Sting!

denisvecinu — Wed, 08 Jun 2011 11:59:13 +0000

Cred în vise şi îmi place să mă lupt pentru transformarea lor în realitate. Iar pe 6 iunie am trăit – din nou – după o pauză de aproape un an şi două luni – un vis real cât pentru un secol. În aprilie 2010, graţie unui concurs organizat de TCM şi Europa FM, ajunsesem la Hollywood, îi văzusem pe Belmondo sau Tony Curtis şi locuisem în hotelul Roosevelt în care au stat printre alţii Marilyn Monroe sau Clark Gable.

De data asta, în iunie 2011, am trăit un vis de o altă factură şi la o intensitate emoţională greu de egalat. Un vis… muzical cu nume de lord al muzicii: Sting. Marele artist britanic (cu 16 premii Grammy şi trei nominalizări la Oscar) era pe lista scurtă a favoriţilor mei muzicali all time – alături de Roxette, Bon Jovi, Scorpions, U2 şi Mylene Farmer – şi speram ca undeva, cândva, să-l întâlnesc, să facem o poză şi să schimbăm câteva cuvinte. Un vis al naibii de frumos care până acum avea parfum de utopie. Marele Bernard Shaw spunea însă: „Nu se ştie niciodată”… Vineri 3 iunie, în timp ce eram într-o şedinţă de… „navigare” pe Facebook, am ajuns la pagina Focus Monden a celor de la Prima TV. Iniţial, am crezut că privirea îmi joacă feste şi că am niscaiva halucinaţii. Însă era real, era o şansă de a lucra la visul meu: cei de la Focus Monden organizau un concurs pe Facebook, concurs la care trebuia să postezi o întrebare pe care ţi-ai dori să i-o adresezi lui Sting. Iar cele mai interesante două întrebări urma să câştige un meet&greet cu artistul şi câte o invitaţie de două persoane la concert. Un concurs care îţi punea mintea la contribuţie. Exact tipul de competiţie care mă pasionează, fără prozaicele trageri la sorţi, like-uri sau voturi. Imediat am turat „cerebelul” la viteză mare şi am început să mă gândesc la o întrebare cu adevărat specială. Iar întrebarea a prins contur în câteva minute. Iată cum suna ea: „You said once that you find New York a very easy place to be famous because there’s a lot of self-esteem, probably more than in any other city. I would ask you which is in your opinion the most difficult place to be famous?”. Am postat-o pe pagina de Facebook a celor de la Focus Monden şi am aşteptat şi… sperat până duminică. Culmea, în ziua aceea, fiind prins cu mai multe drumuri în oraş, nu am intrat pe internet până la 15.30. Când mi-am accesat contul de Facebook, am văzut că aveam un mesaj necitit. Iniţial, m-am gândit că e vorba de cine ştie ce invitaţie în masă la vreun eveniment sau vreo cerere de prietenie. Însă nu era aşa. Nu era nici un „Message in a Bottle”, era ceva „larger than life”. Sabina Groza de la Prima TV mă anunţa că eram unul dintre cei doi câştigători ai concursului. Fantastic! Visul întâlnirii cu Sting nu mai era… vis, ci urma să devină o încântătoare realitate. Încet-încet, şi soţia mea s-a lăsat cuprinsă de febra evenimentului care se apropia cu paşi repezi. Am aflat cu bucurie că şi cealaltă câştigătoare – Claudia Oprişor-Ciobanu era tot din Piteşti, acum ea locuind în Bucureşti. Ce mică e lumea! Aşadar, Piteştiul urma să fie „fruncea” la întâlnirea cu Sting.

Am ajuns la Bucureşti pe o vreme perfect „asortată” pentru un concert de şapte stele. După ce Sabina Groza ne-a dat invitaţiile la concert, ne-am îndreptat spre zona (cortul Magic FM) de unde urma să fim preluaţi de către Andreea Filip de la Emagic (organizatorul concursului). Agitaţia miilor de fani care se îndreptau spre concert şi mişunau în toate părţile mi-a dat un efect stenic. Asta şi pentru că mereu am fost un „agorafan” şi nu un… agorafob.

În fine, la ora 19.30 se adună grupul de 10 oameni care urma să aibă întâlnire cu Sting (inclusiv doi olandezi) şi – „înarmaţi” cu pixuri, foi şi aparate foto – ne croim drum spre zona din spatele scenei. Flancaţi discret de organizatori, am aşteptat într-o cameră întâlnirea cu inegalabilul artist. Iar când Sting a intrat degajat, îmbrăcat în pantaloni şi tricou, emoţia a atins paroxismul. Cât se poate de natural, manierat şi zâmbitor, Sting a dat mâna cu toţi şi chiar a schimbat câteva cuvinte cu fiecare. Omul Sting era la superlativ absolut, ca şi artistul Sting. Au urmat câteva poze de grup. Însă îmi doream şi poze separate, aşa că l-am rugat pe Sting să se fotografieze cu mine şi cu soţia. A acceptat fără nici cea mai mică urmă de iritare, iar cealaltă câştigătoare – Claudia – ne-a imortalizat într-o poză de pus în ramă şi la propriu şi la figurat. Şi ceilalţi invitaţi din grupul foarte restrâns ne-au urmat exemplul. Nu au lipsit nici preţioasele autografe date pe afişe, bilete, poze sau simple foi. Nici nu ne-am dat seama când au trecut cele aproximativ 10 minute dedicate întâlnirii.

Visul real a continuat pentru că apoi am ajuns în zona VIP, la nici 20 de metri de scenă, de unde am văzut un concert absolut superb, care merită o „armată” de epitete. Acompaniat de Filarmonica din Sofia (dirijată de celebra Sarah Kicks), Sting a oferit celor peste 15.000 de spectatori două ore şi jumătate de muzică de cea mai înaltă calitate, de artă pură. Practic, Sting e sinonim cu aristocraţia în muzica sa care face atât de bine sufletului. Şi cei care l-au acompaniat au fost de nota 10: Dominic Miller (chitară), Rhani Krija (percuţie), Jo Lawry (o australiancă având o voce excepţională) şi Ira Coleman (bass). Sting îţi dă o stare de beatitudine pe termen lung şi fără… efecte adverse. Şi aşa a fost la toate melodiile sale celebre care au sunat genial şi în manieră simfonică, fie că a fost vorba de „Every little thing she does is magic”, „I’m mad about you”, „Shape of my heart”, „Roxane” sau „Every breath you take”. Un moment special a fost şi la „Moon over Bourbon Street”, când Sting a cântat la theremin, un instrument electronic ce produce sunete fără să fie atins direct. Sting a cântat ireal de real, a dovedit că este un profesionist desăvârşit şi un geniu al muzicii. Nobleţea muzicii lui te face să te simţi chiar mai sus decât în al nouălea cer. Un artist mai mult ca perfect. Sting nu e numai un „Englishman in New York”, este „a gentleman of the world, a gentleman of the music”.

A fost cu adevărată o seară cât… 1001 de seri, un concert şi o întâlnire pe care nici cei mai puternici viruşi nu ni le vor şterge vreodată din memorie.

Written in the stars – this song really inspires me!

denisvecinu — Wed, 25 May 2011 10:12:39 +0000

De la superba “Empire State of Mind” nu mi s-a mai intamplat sa imi placa asa de mult o melodie precum “Written in the stars” cantata de Tinie Tempah feat. Eric Turner. Chiar e un hit cu efect stenic. Voi ce parere aveti?

Civilizaţia scărilor rulante şi a semaforului

denisvecinu — Wed, 11 May 2011 06:43:56 +0000

Normele elementare de civilizaţie ale unui popor se văd din gesturile elementare. Inclusiv la Piteşti şi mai ales la semafor şi pe scările rulante (atâtea câte sunt ele). De fiecare dată când am fost peste hotare am căpătat un reflex: acela de a merge pe partea dreapta a scării rulante (fie că e vorba de o staţie de metrou sau de un mall) pentru a le permite celor care se grăbesc să treacă. Este o regulă nescrisă care se aplică în toate ţările civilizate, numai în România nu. Dacă mergeţi pe scările rulante din pasajul Magnolia veţi putea vedea tot timpul cât de haotic merg piteştenii, pe stânga şi mai ales pe centrul scării rulante, fără să se sinchisească de cei grăbiţi din spatele lor. La noi scările rulante sunt prilej de relaxare cu prelungiri şi atât. Ca să nu mai vorbesc de staţiile de metrou din Bucureşti, unde fiecare urcă pe unde apucă, numai pe unde trebuie nu.

Să trecem acum la… semafoare. În Vestul Europei sau în S.U.A. nu veţi vedea niciodată un pieton care să treacă pe roşu. La noi veţi vedea zilnic cel puţin 50-60 de oameni (şi mă refer numai la centrul Piteştiului) care trec pe roşu fără nicio grijă dacă văd că mai au timp până se apropie maşinile. La noi, normele elementare de civilizaţie sunt făcute pentru a fi călcate în picioare. Îmi pare rău să o spun, dar în ultima vreme asistăm la o înmulţire a mitocăniei şi bădărăniei, iar nesimţirea atinge noi culmi deloc „glorioase”. Aş mai scrie, dar trebuie să trec strada. Tocmai s-a făcut… verde.