Mai bine “Invictus” decat “Avatar”. De 1001 de ori

Am urmarit cu atentie nominalizarile la premiile Oscar din acest an. Recunosc cu mana pe… statueta din vis ca sunt si cinefil si cinefag. Imi plac filmele bune din frageda copilarie, imi plac filmele fara pseudopovesti de adormit copiii si de drogat spectatorii de duzina. Iar anul asta, pe lista nominalizarilor chiar sunt cateva filme de revazut. Primul ar fi “Invictus”, un film cu un farmec inefabil, un film stenic despre pasiune, lupta, credinta si renastere, un film in care Morgan Freeman e fabulos in rolul lui Mandela, iar Matt Damon e memorabil incarnandu-l pe legendarul capitan al echipei de rugby a Africii de Sud – Francois Pienaar. Asa cum era normal, cei doi sunt nominalizati la Oscar. Ma asteptam ca “Invictus” sa fie nominalizat si la “Filmul anului”. Pacat ca la categoria “cel mai bun actor in rol principal” Morgan Freeman concureaza cu un alt preferat al meu – Jeff Bridges. Mi-a placut si “Inglourious Basterds”, un film care a starnit extrem de multe comentarii pro si contra. Quentin Tarantino are talent, creativitate si nebunie pozitiva, iar filmul lui are trama cat cuprinde. 8 nominalizari la Oscar chiar e o performanta de tinut minte. O surpriza placuta e “Up in the air”, George Clooney dovedind din nou ca e o personalitate proteica.  Mi-a placut mult Audrey Tatou in “Coco avant Chanel”. Nu a fost nominalizata, din pacate. Oricum, sunt sigur ca filmul va lua Oscarul pentru cele mai bune costume. La “cel mai bun film strain”, doua filme se detaseaza. Ar fi in primul rand “Un prophete” (Palme d’Or), un film dur si impresionant in acelasi timp, un amestec de poezie si violenta. La aceeasi categorie, un concurent remarcabil este si “El secreto de sus ojos”, un film politist noir imbinat cu o subtila poveste de amor. Am lasat la urma intentionat atat de laudatul “Avatar”. Tot respectul pentru efectele speciale, aici filmul merita Oscarul 200%.  Povestea e interesanta, dar atat. “Avatar” ar merita premiul pentru “cel mai bun film SF” dar in niciun caz pentru “cel mai bun film”. Desigur, un film facut cu un buget de sute de milioae de dolari si cu incasari de miliarde impresioneaza, mai ales la marketing. Dar atat. Eu unul prefer lumea reala si atat de magica, care e sursa la milioane si milioane de povesti cu tesaturi dramatice incredibile si de neuitat, la mii si mii de filme de tinut minte. Mai bine “Invictus” decat “Avatar”. De 1001 de ori.

Mandru de Radu Mihaileanu si Dan Perjovschi

Intr-o perioada in care din ce in ce mai multi romani – in frunte cu politicienii – si din ce in ce mai multe anormalitati ne fac sa regretam tara in care traim mai sunt si romani care ne aduc o portie stenica de patriotism si mandrie. E vorba aici de doi artisti. Unul deseneaza al naibii de bine si de sugestiv si are expozitii in toata lumea, iar al doilea e regizor de prima clasa si are mare succes in Franta. Primul e Dan Perjovschi. Pana aproape de sfarsitul lui februarie, Dan Perjovschi are deschisa cea de-a doua expozitie personala la New York, un oras in care se bucura de multe aprecieri, oras in care acum aproape trei ani a avut un alt proiect important, la celebrul Museum of Modern Art.  Dan Perjovschi calatoreste si deseneaza mult. E pe cale sa devina un globe-trotter al artei. Creatiile sale sunt laudate de la Praga pana la Stockholm si de la Haifa pana la Los Angeles. Jos palaria! Al doilea roman de care sunt mandru in ultima vreme este regizorul Radu Mihaileanu, un creator genial al carui ultim film -”Concertul”- se bucura de un mare succes in Franta, avand peste 2 milioane de spectatori in cinematografele din Hexagon si nu mai putin de 6 nominalizari la Premiile Cesar. Impecabil. Impresionant. Paradoxal e faptul ca in Romania “Concertul” a avut pana acum mai putin de 20.000 de spectatori. Asta e. Din pacate ne lipseste mult marketingul artistic, iar oamenii nostri de certa valoare sunt apreciati mult mai mult peste hotare. De 1001 de ori mai mult. Iar exemplele sunt multe, de la Andrei Serban pana la fostii olimpici care acum sunt elite la Princeton sau Harvard. Am vorbit despre doi oameni care imi bucura sufletul, dar nu pot sa ma abtin sa nu am si o critica, o enervare fata de o persoana invitata din ce in ce mai des la talk-showuri. E vorba de Andreea Pora, a carei rautate cronica deranjeaza. Deranjeaza mult si subiectivismul ei si pasiunea excesiva si afisata pentru un anumit partid. Andreea Pora e un fel de tonomat. Urmariti-o si veti vedea.

Votati-l pe soferul Ionut la Eurovision Spania

L-am ascultat si vazut prima oara la Happy Hour.  Si am fost surprins extrem de placut sa aud cat de bine canta. Da, un roman care lucreaza ca sofer in Spania canta surprinzator de bine, cu un timbru vocal placut si fara “virusi” si note false. Ionut Botea s-a inscris in Spania la preselectia pentru Eurovision cu melodia “A quien amas”, a trecut de prima etapa eliminatorie,  in care au ramas 313 compozitii din 500 inscrise. Mai mult, Ionut Botea poate ajunge in finala gratie voturilor primite pe internet. Fiecare dintre noi il poate vota de cinci ori pe zi de pe aceeasi adresa de e-mail. Iar in aceasta dimineata Ionu Botea se situa intre primii 50, ceea ce nu e deloc rau. Si cum au mai ramas 11 zile de votare, romanul nostru are sanse sa ajunga in finala. Ce ziceti, il votati. Sincer sa fiu, mie imi place cum canta Ionut si deja l-am votat. Va dau mai jos link-ul la care il puteti vota si unde ii puteti asculta si melodia “A quien amas”:

http://www.rtve.es/television/eurovision/candidatos/ionut-botea/12978/

De ce ador “Empire State of Mind”

De mai bine de o saptamana am o noua dragoste… muzicala. Un hit mondial cu o linie melodica care poate topi si un iceberg si cu versuri pe masura. Doua voci diferite, un timbru feminin absolut incredibil. O melodie care are toate sansele sa fie noul imn de suflet al new york-ezilor si sa inlocuiasca celebra “New York, New York” a lui Sinatra, dupa cum scriu si ziaristii de la Los Angeles Times. Da, probabil ca ati ghicit deja. E vorba de “Empire State of Mind” – Jay-Z si Alicia Keys. De ce ador aceasta melodie? Pentru ca ma motiveaza(“since I made it here/I can make it anywhere“), ma optimizeaza, suna bine de tot pentru suflet, are un videoclip superb, iar vocea Aliciei Keys e fara indoiala una dintre cele mai bune din lume. E un hit care te face sa iubesti si mai mult New York-ul, un hit pe care deja l-am ascultat de peste 50 de ori si de care nu m-am plictisit deloc.  “Empire State of Mind” e antonimul la melodiile de duzina. O piesa care juxtapune stiluri diferite de muzica, cu un rezultat finit unic si impresionant. Pe cat punem pariu ca “Empire State of Mind” va fi hit si peste 10 ani? Va las acum, ma duc sa mai ascult o data melodia si sa ma duc putin cu… gandul (asta e, inca n-am intrat in programul Visa Waiver) la New York, orasul unde:

There’s nothin’ you can’t do . . .

These streets will make you feel brand new

Big lights will inspire you

Let’s hear it for New York.

Pregatiri de Revelion

La ora la care scriu aceste randuri inca ma aflu la serviciu. Asta e, in acest final de an nu am putut sa imi mai iau concediu. Nu-i nimic, recuperez anul viitor. Intre timp, ma pregatesc asiduu de Revelion, pe care il vom petrece cu inca 21 de rude si prieteni intr-un club din Pitesti. Aseara am stat aproape o ora si jumatate sa selectez o parte dintre melodii pentru noaptea dintre ani. Nu de alta, dar gasca mea nu poate sa stea linistita si la dans nu o intrece nimeni. Sunt in stare sa pun prinsoare pentru asta. O sa lucrez si maine, iar pe 31 decembrie sper – poate aude seful – sa am program cat mai redus posibil. Nu de alta, dar trebuie o pauza de cateva ore intre job si ringul de dans. Nu mai am chef sa scriu pana anul viitor, asa ca va urez ca in 2010 sa aveti un an de nota 10! Cap coada.

Oldies Pub sau cosmarul unei nopti de iarna

Pana acum aproape doi ani, era unul dintre cele mai cautate pub-uri din Pitesti. Pana acum doi ani, aici se dansa pana aproape de zorii zilei vinerea si sambata. Anii au trecut, zidurile s-au trecut si… patronii s-au schimbat. Din pacate.  Oldies Pub a ramas, mesele si peretii nu s-au schimbat. S-au schimbat multe alte lucruri radical. Oldies Pub s-ar putea numi mai bine Pub-ul Neregulilor si Lipsei de Respect Fata de Clienti. De ce? Veti vedea in cele ce urmeaza.

Sambata trecuta, de dragul vremurilor… trecute, ne-am gandit sa mergem in Oldies Pub, dupa o pauza de mai bine de un an.  Intram. Pe dreapta, intre toalete, oglinda a fost sparta. Semn rau? Poate doar lipsa de autogospodarire, ne gandim.  Ne asezam la masa. Din boxe se aud Boney M si CC Catch. Asta nu e rau, spun nostalgicii din noi. Vine si chelnerita. Comandam. Ei, si de aici incepe cosmarul unei nopti de iarna care trebuia sa fie o mica petrecere intre prieteni  vechi. Chelnerita vine dupa o jumatate de ora cu prima comanda. Zambeste. O fi aglomeratie, ne spunem ca naivii, in timp ce ii cerem si ceva de mancare. “Sa stiti ca dureaza o ora”, ne spune chelnerita. Intelegem. In pub e ceva lume. Si cand e lume, sunt comenzi. Ce se intampla? Boxa aflata la vreo 5-6 metri de noi se aude din ce in ce mai tare. S-i fi virusat DJ-ul? In cateva minute, decibelii devin de-a dreptul insuportabili. Chelnerita ne spunea ca nu se poate reduce sonorul, pentru ca asa e setat. Mai sa fie? Ne cred de pe alta planeta sau ce? Stam la masa, ne conversam, insa nemultumirile incep sa se acumuleze odata cu trecerea timpului. Comandam o cafea si un suc, iar acestea ne parvin dupa… o jumatate de ora. Bizar. Cred ca si un melc ar fi adus comanda mai repede. Unde e Oldies Pub de altadata? Si la masa vecina, unde sunt vreo 20 de persoane, servirea e cu… efect intarziat. Oamenii asteapta mult pana sa li se aduca ceva de la bar. Si prin alte zone ale pubului sunt oameni care asteapta o ora pentru o bere sau un cappucino. Sa revenim la masa noastra. A trecut mai bine de o ora de cand am cerut doua sticle cu vin si chelnerita pare sa se fi volatilizat. E timpul sa merg la bar. Surpriza neplacuta. Inca una. Vinul comandat nu mai e in stoc. Ni se ofera altceva. Acceptam. Ca “bonus” negativ, ni se spune ca nu mai sunt pahare de vin si in schimb ni se dau niste pahare rudimentare fara picior. Ciudat, penibil. Oldies Pub e demn de un film cu prosti. Ne mai uitam la ceas. Minutele trec, nervii cresc mult de tot si pe buna dreptate. Servirea e jalnica, incredibil de jalnica. Oare cum or fi fost alesi angajatii? Oare ce patron tolereaza asemenea angajati si asemenea servicii? Au trecut doua ore si mancarea inca nu a sosit. Protestam in repetate randuri si chelnerita ne spune ca bucataria serveste pentru doua restaurante si ca bucatarul e foarte ocupat. Dupa o jumatate de ora, schimba “refrenul”: Oldies Pub (nici macar bar nu merita sa fie) lucreaza in ceea ce priveste mancarea cu o firma de catering. Alta ciudatenie. Mai bine luam mancare si bautura de acasa. Sau mai bine luam o shaorma de la un fast-food. Ar fi fost gata de o suta de ori mai repede. Dupa… doua ore si jumatate vin si primele portii, insa si acestea au defecte. O furculita e murdara cat cuprinde, iar niste cartofi taranesti sunt reci ca niste… ghetari. Bataie de joc.  Se schimba furculita, nu si cartofii. Asa ne trebuie, daca traim in Romania asta unde mizeria si nesimtirea sunt la ea acasa. Inclusiv in Oldies Pub. Dupa inca o jumatate de ora vin si celelalte portii. Insa si ele au “bube” mari. Doua portii de cartofi sunt mai arse ca o eretica pe rugul Inchizitiei. Facem si o poza cu o portie de cartofi arsa si cu una cat de cat normala. Ne decidem sa comandam si vin fiert. Prima carafa e chiar foarte buna, insa cred  ca a fost un accident. A doua carafa nu are nici scortisoara, nici zahar. Protestam. A cata oara? Chelnerita ne ia cestile de cafea (in ce pub ati mai vazut vin fiert in cesti de cafea?), le toarna in carafa la loc si ne aduce apoi alta carafa. Nu se mai poate in halul asta. Inca o problema. La un moment dat, de la boxe se aude muzica… vulgara si un amic se duce la DJ, cu rugamintea de a schimba muzica. Doar e pub, nu restaurant cu lautari.  Iar tanarul DJ pare ca nu are prea multa educatie in.. stoc si drept razbunare pentru ca cineva a indraznit sa-i conteste suprematia… muzicala la pupitru ii spune amicului ca daca nu ii place muica cu “p…e”.ii pune muzica cu “p….e”.  Parca am fi intr-o spelunca de la periferie. Cerem numarul patronului si il sunam, desi e miezul noptii. Dupa ce ii facem un rezumat al nemultumirilor, ne spune ca vine la pub intr-o jumatate de ora. Suntem un car de nervi. Seara e un cosmar cat cuprinde. Vine si patronul dupa o jumatate de ora (mai bine comandam patron, nu vin sau mancare, ca vine mai repede). Ii expunem gafele angajatilor, isi da seama ca ceva nu e in regula. Se scuza, spunand ca mai are si alta firma si ca nu poate sta si la pub. Bine, bine, dar nu poate angaja un sef de sala brici. Nu, dupa cum se vede.  Degeaba amenintam cu Protectia Consumatorului, nimanui nu-i pasa. patronul apune in treacat ca de duminica schimba bucatarul. Si ce daca? Seara noastra e facuta praf. Suntem socati si uluiti.  Iar cand vine nota de plata, alta surpriza a la Oldies Pub: nota nu are atasat bon fiscal. De ce? “Pentru ca masina de marcat functioneaza pana la mizeul noptii”, spune inocent patronul. Hopa! Asta inseamna ca dupa ora 24 banii sunt mai negrri ca noaptea.  Oare ce zice Garda Financiara de asta? Ce sa mai spunem? Am stat trei ore pana sa ni se aduca mancarea, o ora si ceva pentru o sticla de vin, o jumatate de ora pentru o cafea, am primit tacamuri murdare, si cartofi negri… nu de suparare, ci de la prajit. E un miracol ca Oldies Pub inca mai traieste cu asa “container” de probleme grave. Desi nu ar merita nici un leu pentru seara oribila traita, platim nota si plecam dezgustati si suparati pana la paroxism. Adio, Oldies Pub, locul cu cele mai proaste servicii din Pitesti. Pe cand si o “descindere” a autoritatilor competente aici?

Atelierul cu capodopere

De cand eram copil, pictura a reprezentat pentru mine una dintre bucuriile vizuale constante ale sufletului, iar Renasterea si impresionismul sunt curentele preferate. In acelasi timp gust si pictura contemporana, preferatii mei fiind aici pitesteanul Constantin Mosoia si italianul Franco Azzinari.  Iar apropo de maestrul Mosoia, tin sa-i multumesc si pe blog pentru ca mi-a oferit o ora de incantare si de revelatii sambata trecuta. De ce? Veti afla imediat. Cum numaratoarea inversa pana la Craciun a inceput, ea antreneaza si placuta cautare de cadouri pentru cei dragi. Iar cum printre  se numara si o familie - nu spun cine (secret de stat si de blog) – la care tinem mult, ne-am gandit ca de acest Craciun se le oferim un altfel de cadou. Un tablou. O bucatica de arta. Ma gandisem la maestrul Mosoia inca dinainte de a pleca de acasa. Nu il mai vazusem de vreo doi ani si ceva, de la ultimele vernisaje comentate in ziarul ARGESUL.

Il sun pe maestrul Mosoia si imi declin identitatea. Ii vazusem dimineata picturile de la Metopa (o incantare), dar doream sa ii vedem si alte creatii, pentru a avea o paleta mai larga din care sa alegem.  Ne invita la atelierul sau de creatie din Targu din Vale. O cladire veche pe care o stiu de multi ani, o cladire-”creuzet” pentru artistii plastici pitesteni. Nici nu apucam bine sa deschidem poarta, ca il si vedem pe maestru cu cheia in usa. Ne conduce amabil in cladire nu inainte de a ne ruga sa inchidem toate usile. In cladire e un frig zdravan care nu poate fi combatut decat cu vreo cateva sobe incinse. Atelierul maestrului Mosoia e la etaj. Desi am scris despre aproape toti pictorii pitesteni importanti, nu am avut pana acum ocazia sa intru in vreun atelier. Intram cu oarecare sfiala, ca intr-un soi de altar. Camera, de forma dreptunghiulara, lunga si destul e lata, ma duce imediat cu gandul la artistii din Montmartre. Iar Constantin Mosoia nu e cu nimic mai prejos decat confratii parizieni. Imi place mult dezordinea… ordonata din atelier. In stanga, dupa usa, pe doua rafturi, stau inghesuite zeci de panze care asteapta sa fie descoperite. Cateva tablouri pline de culoare si la propriu si la figurat se odihnesc pe un perete. Sevaletul sta si el pregatit pentru o noua creatie, iar tuburile colorate, penelurile si pensulele asteapta din nou mana magica a lui Constantin Mosoia.  Ne place de maestru. Un om care pe cat e de modest, pe atat e de talentat. Ne spune ca unor buni prieteni ca e pasionat de calatorii si pescuit. Peste tot unde merge picteaza.  Ii spunem cam ce tip de tablou am dori si ne scoate doua picturi cu doua peisaje care ne captiveaza peste masura. Doua peisaje din atelierul cu capodopere. Ne uitam la amandoua minute in sir, pusi in fata unei dileme grele. Pe care sa-l alegem? Parca le-am cumpara pe amandoua. Dragostea maestrului Mosoia pentru natura “respira” prin fiecare centimetru patrat al celor doua picturi in ulei. Doua tablouri care te umplu instantaneu de bucurie vizuala si sufleteasca. Nu ne mai saturam de admirat cele doua peisaje si parca ne vine sa strigam in gura mare ca viata e si mai frumoasa atunci cand te uiti la picturile lui Constantin Mosoia.  Un artist ale carui tablouri se gasesc in colectii particulare si de stat din Romania, Polonia, Olanda, Franta, Italia, S.U.A., Canada, Serbia, Israel, Grecia si Africa de Sud. Si asta spune multe. Am ramas aproape o ora in atelierul sau, vrajiti de acest mic regat al picturii alese.

Ce pictura am ales? Nu spunem. Secret. Oricum, avem un sfat pentru cei care cauta cadouri de Craciun: lasati parfumurile si hainele si luati mai bine un tablou. Chiar de Constantin Mosoia, daca doriti. Arta e cel mai frumos cadou.

Eminem, ce zici de versurile astea?/ Eminem, what about those lyrics?

Scriu poezii extrem de rar, si asta nu pentru ca nu as avea muza, si inca si una cu acte in regula, ci pentru ca prefer poezia in proza. Zilele trecute, ca sa evit niste timpi morti in timpul zilei, m-am apucat sa scriu niste versuri in engleza. Doua poezii, doua poezele, doua ineptii, doua seturi de versuri pentru viitoare hituri Eminem, doua stupizenii, luati-le cum vreti, numai trimiteti-mi un feedback acolo mic. Multumesc anticipat. Iata si creatiile sau… elucubratiile:

One Street

  One million dreams, one thousand faces

  One air, one life, one end

  No hope, no fear, no escape

  Just one street, one no-bloody way street

 The street where Mr. Future has no room

 The street where happiness doesn’t fill in

 The street of the no name children

 

 Have you ever tought about them?

 Have you ever learnt about them?

 Have you ever cared about them?

 Have you?

 

Flats no bigger than a billionaire’s big ass

Beds where dirt sleeps well

Like a tired worker in the bus

Together with the children of the unwanted hell

Blocks as grey as the souls

 

Have you ever tought about them?

 Have you ever learnt about them?

 Have you ever cared about them?

 Have you?

 

The ballad of the flowers seller

 

Just a soul

Just a face

Just a John Doe

But just so beautiful

His bucket is full of flowers

His heart is full of despair

But his face, oh, what a face

His smile is such a pretty mask

One could pretend

He took an overdose of happiness

He wonders in the streets

Like the wind in the desert fields

His pockets are inhabited

By only a few pathetic coins

And three crowded one dollar bills

But nobody cares about his flowers

Suddenly he sees the love

It’s not his love, it’s others love

Just across the street

A young couple, lips in lips

They look so cool, they look so happy

Maybe some flowers, maybe a potential client

The flowers seller goes towards them

Not in a hurry

He does not want to disturb their lips dance

He comes closer, as a curious love spy

“A dollar for a rose, a dollar for a rose

 A dollar for a love gesture

Or five bucks for a bucket

These roses fit so well with your love”

The couple stops as hit

By an army of unpleasant words

The young boy looks at the old flowers seller

Like at a funny joke

The girl already laughs

As if the flowers seller

Was a street minute-comedy

“Your face fits so well with my fist

A dollar for a rose, you say

Disturbing our lips

Do you think that a dollar is the price for a love

Of, you are so wrong, oh, you are so old”

Says the young man

Kicking the seller directly in the nose

Without carrying of the flowers

Who fell in the street

Like a bunch of soldiers of the paradise

Together with the seller

The seller of the unsold and unwanted flowers

A few blood drops kiss two yellow roses

The young man takes the fallen flowers

And offers them to his girl:

“My love for you is costless”

 

Men who love reading

I have been reading for a week a magnificent book. I keep on reading have only about 60 pages left. I feel sorry that the book ends. I feel sorry that the book and its plot do not continue for about 50-100 more books. I read with such a great pleasure, as if I come into a sevrage if I do not find faster what the characters do and what other more incredible situations happen. It’s a great book both physically and figuratively. It has over 800 pages. Its author is a rarity. He wrote extensively much and well without boring the reader at all. On the contrary. Unfortunately, the writer is now beyond the curtain of stars. 5 years have passed since he left us. But shortly before leaving our world he handed over to his a trilogy of more than 2000 pages. A trilogy that made worldwide furor. Over 13 million books sold. All of the Romanian writers would not succeed to reach this amount even in a century. And I say it with regret. We have writers, but we do not have best-sellers. Newspapers are full of ordered favorable chronicles or written by friends of the writers, but Romanian writers books lie unsold in libraries like an expired merchandise. These are our writers, it is true, with few young exceptions. High hosannas, microscopic book sales. These are the Romanian literature … very small waves. I’d better come back to the writer who captivated me. He is Swedish, and for over 20 years I have Sweden in the drawer of my soul with my favorite countries, along with Spain, France, Australia, Argentina and USA. Sweden is clean, Sweden is happiness, Sweden is Roxette, Sweden is ABBA, Sweden is Stockholm and the Gamla Stan (old town), Sweden is ineffable charm, Sweden is Ibrahimovic, Sweden is … Stieg Larsson. Yes, Stieg Larsson is writer who captivated me this year in the highest degree and without right of appeal. The Millennium trilogy is the most exciting series I’ve have ever read. The trilogy is amazing and is a loss for literature that Stieg Larsson will not be able to write again. Stieg Larsson develops a brilliant cop plot, with extremely powerful, complex and original characters. And speaking of that, Lisbeth Salander is one of the most spectacular female characters of universal literature. Brilliant, funny, hacker, sexy, with earrings in the nose and ears, carelessly dressed, abused, tortured, raped, harassed, independent, fighter, Phoenix bird embodied in a woman, rebellious, incredibly strong, Lisbeth Salander clearly captivates you and you wish for her to be real, to talk to her, to know this so complex, complicated and protean human miracle. The last book in the trilogy – “The Girl Who Kicked the Hornets’ Nest” – worths all the superlatives. It would be a commonplace if I say that this last book is captivating. It’s much more than that. “The Girl Who Kicked the Hornets’ Nest” is an overdose of adrenaline, the dramatic fabric is impressive and has an ineffable epic charm. I would have wanted to be at least a tenth of the journalist Mikael Blomqvist – who fights (and does it successful) even with the Swedish secret police Sapo to prove the innocence of Lisbeth Salander and the fact she had been subject to a long series of abuses. Stieg Larsson was a writer extremely well-documented, and this clearly can be seen in his book. A lot of details which are perfectly chained, with a breathtaking tram with former spies, with police officers supporting the good and other officers who support evil, with pedophile psychologists, old criminal agents, with sparkling dialogues. Stieg Larsson’s books  beat any policier books read before. And I read until now about 70-80 policier books. I’ve always had a cult of the books and this cult has never left me.  To paraphrase the title of first book in the Millenium trilogy, I am among those “men who love reading”. And I am part in the vast army of the fans of Stieg Larsson. Let’s come back to the trilogy. The first two books have already been screened and enjoyed great success in Europe, and the film after the third book will appear at the end of this month. I saw about a 15 minute summary of the first movie and I can say that the actors were chosen very well, as I imagined while reading and viewing them in my mind. Michael Nyqvist is impeccable in the role of journalist Mikael Blomqvist, I think  Larsson himself could not have found a more suitable actor. The same can be said about the lovely actress Noomi Rapace, whose transformation into the so complicated and captivating Lisbeth Salander is perfect. I look forward to see the trilogy in the Romanian cinemas. But what I look forward even more is to go as soon as possible in Stockholm, to roam the city for a week at least on the traces of Mikael Blomqvist. And what if I meet Lisbeth Salander? I would wish so …

Barbati care iubesc lecturile

Citesc de o saptamana o carte magnifica. Citesc si nu mai am din ea decat vreo 60 de pagini. Imi pare rau ca se termina. Imi pare rau ca nu se mai continua pret de vreo 50-100 de carti. Citesc cu o placere atat de mare, de parca as intra in sevraj daca nu aflu mai repede ce fac personajele si ce rasturnari incredibile de situatie se mai intampla. E o carte mare si la propriu si la figurat. Are peste 800 de pagini. Autorul ei e o raritate. A scris foarte mult si foarte bine. Din pacate, scriitorul e acum dincolo de cortina de stele.  Au trecut 5 ani de cand a plecat. Insa cu putin inainte de a pleca i-a predat editorului sau o trilogie de peste 2000 de pagini. O trilogie care face furori in lumea intreaga. Peste 13 milioane de carti vandute. Toti scriitorii de la noi nu ar reusi si nu au cum sa atinga volumul asta nici intr-un secol. Si o spun cu regret. Avem scriitori, insa nu avem best-selleruri. Ziarele mustesc de cronici favorabile scrise la comanda sau la prietenie, insa in librarii cartile scriitorilor romani zac precum niste marfuri expirate. Astia sunt scriitorii nostri, e drept, cu cateva exceptii fericite si tinere. Osanale mari, vanzari microscopice. Ale literaturii romane valuri… mici. Mai bine sa revin la scriitorul care m-a captivat. E suedez, iar eu de mai bine de 20 de ani am Suedia in sertarul sufletului meu cu tarile preferate, alaturi de Spania, Franta, Australia, Argentina si SUA. Suedia e curatenie, Suedia e fericire, Suedia e Roxette, Suedia e ABBA, Suedia e Stockholm si al sau Gamla stan (orasul vechi), Suedia e farmec inefabil, Suedia e Ibrahimovic, Suedia e… Stieg Larsson. Da, Stieg Larsson e scriitorul care m-a captivat in acest an in cel mai inalt grad si fara drept de recurs. Trilogia sa Millenium e cea mai captivanta citita vreodata. Trilogia e uimitoare si e o pierdere pentru literatura ca Stieg Larsson nu va mai putea scrie vreodata. Stieg Larsson dezvolta o intriga politista geniala, cu personaje extrem de puternice, complexe si originale. Iar apropo de asta, Lisbeth Salander e unul dintre cele mai spectaculoase personaje feminine din literatura universala. Geniala, ciudata, hackerita, sexy, cu cercei in nas si in urechi, imbracata neglijent, abuzata, chinuita, violata, hartuita, independenta, luptatoare, pasare Phoenix intruchipata in fata, rebela, incredibil de puternica, Lisbeth Salander nu are cum sa nu te captiveze si parca ti-ai dori sa fie reala, sa vorbesti cu ea, sa cunosti aceasta minune umana atat de complexa, complicata si proteica.  Ultima carte din trilogie – “Castelul din nori s-a sfaramat” – merita toate superlativele. As fi prozaic daca as spune ca aceasta ultima carte e captivanta. E mult mai mult decat atat. “Castelul din nori s-a sfaramat” are o supradoza de adrenalina, tesatura dramatica e impresionanta si are un farmec epic inefabil. Editura Trei a dat lovitura cu trilogia lui Stieg Larsson, iar traducerea – cu cateva mici erori (inerente la un asemenea mare volum de tradus) – e foarte buna Mi-as fi dorit sa fiu si eu macar a zecea parte din jurnalistul Mikael Blomqvist – cel care lupta (si o face cu succes) pana si cu politia secreta suedeza Sapo pentru a dovedi nevinovatia lui Lisbeth Salander si faptul ca ea fusese supusa unui lung sir de abuzuri. Stieg Larsson e fost un scriitor extrem de documentat, iar asta se vede in cartile lui. Detalii multe si perfect inlantuite, o trama uluitoare cu fosti spioni, cu politisti care sprijina binele si alti politisti care sprijina raul, cu psihologi pedofili, cu batrani agenti criminali, cu dialoguri sclipitoare. Cartile lui Stieg Larsson bat mar orice roman politist citit pana acum. Si am citit vreo 70-80 de romane politiste pana la 32 de ani. Am avut dintotdeauna un cult pentru carti si cultul nu m-a parasit niciodata. Ca sa parafrazez titlul primei carti din trilogia Millenium, fac parte dintre acei “barbati care iubesc lecturile”. Si mai fac parte si din marea armata a fanilor lui Stieg Larsson. Sa revin la trilogie. Primele doua carti au fost deja ecranizate si se bucura de mare succes in Europa, iar filmul dupa cea de-a treia carte va aparea la sfarsitul acestei luni. Am vazut un rezumat de vreo 15 minute al primului film si pot spune ca actorii au fost alesi extrem de bine, asa cum i-am imaginat si vizualizat in timpul lecturii. Michael Nyqvist e impecabil in rolul ziaristului Mikael Blomqvist, cred ca nici Larsson nu ar fi putut gasi un actor mai potrivit. Acelasi lucru se poate spune si despre simpatica actrita Noomi Rapace, a carei transformare in complicata si captivanta Lisbeth Salander e perfecta, puteti vedea asta si in pozele atasate. Astept cu nerabdare sa vad trilogia si pe marile noastre ecrane. Si ce astept cu si mai mare nerabdare sa ajung cat de curand la Stockholm, sa colind orasul o saptamana pe urmele lui Mikael Blomqvist. Si daca ma intalnesc cu Lisbeth Salander? As vrea eu…